Avocat ILIE DORINContractul dintre două sau mai multe persoane este obligatoriu față de/între acestea. Forța obligatorie a contractului este dată de principiul pacta sunt servanda și de norma de drept civil care aseamănă un contract cu o lege între părți. Contractul este legea părților, legea pe care și-au dat-o, și-au instituit-o părțile. Așa cum o lege are putere obligatorie pentru cei cărora li se adresează, așa și contractul are putere obligatorie – întocmai ca o lege – pentru părțile contractante. Contractul trebuie respectat de părți așa cum se respectă o lege.
Totuși, la încheierea/semnarea unui contract și ulterior acestui moment pot interveni cauze care conduc la ineficacitatea acestuia și uneori aceste cauze îi afectează validitatea ori puterea și îl pot desființa retroactiv sau doar pe viitor. Diverse cauze pot interveni și pot stinge efectele contractului față de părți ori chiar pot desființa contractul. Efectele se pot răsfrânge asupra viitorului sau pot privi și în trecut, până la momentul dinaintea încheierii contractului, în funcție de sancțiunea/instituția juridică intervenită.
Cauzele prin care un contract nu mai produce efecte pot fi raportate la condițiile de validitate ale acestuia – deci pot privi momentul încheierii lui, dar pot fi raportate și la momentul executării lui în timp, moment în care o parte nu își mai execută obligațiile asumate și derivate din contract ori dorește să pună capăt contractului.
În atare context vorbim de nulitatea contractului, nulitate ce se raportează la condițiile de validitate din momentul încheierii lui. Condițiile de validitate ale unui contract sunt raportate la capacitatea persoanei de a contracta (de folosință și de exercițiu), consimțământul părților, contractul să aibă un obiect determinat și licit și să aibă la bază o cauză (motivul contractului) licită și morală.
Dacă aceste reguli nu sunt respectate contractul poate fi nul absolut sau relativ. Instanța de judecată va constata nulitatea absolută atunci când nu au fost respectate condițiile de mai sus și a fost nesocotit un interes general, și va declara/va constata nulitatea (relativă) – dispunând anularea contractului – dacă au fost nesocotite dispoziții referitoare la capacitatea de exercițiu, atunci când consimțământul a fost viciat și în alte cazuri expres prevăzute în situații specifice (atunci când norma de drept care reglementează un contract anume prevede alte cauze de nulitate relativă – de exemplu – închirierea unui imobil bun comun al soților doar de către un soț, fără știrea și fără consimțământul celuilalt).
Daca se constată ori se declară nulitatea, contractul se desființează retroactiv și părțile sunt puse în situația anterioară încheierii lui, fiecare parte fiind pusă în situația dinaintea contractului, în măsura în care este posibil. Toate contractele sau actele făcute în baza acestui contract se desființează de drept, sub rezerva drepturilor dobândite de cei de bună-credință care sunt protejați de lege.
Dacă un contract nu este afectat de cauze de nulitate absolută sau relativă și este în curs de executare, se poate pune problema rezoluțiunii ori rezilierii lui. Rezoluțiunea este atunci când obligația asumată are un caracter unic, o simplă executare și o simplă obligație, pe când reziliere este atunci când un contract are obligații succesive/multiple/periodice (cum e cazul închirierii).
Rezoluțiunea contractului poate fi de drept (simpla neexecutare atrage această sancțiune), unilaterală (când o parte din contract o poate activa) și judiciară (când o parte cere instanței constatarea îndeplinirii condițiilor legale referitoare la rezoluțiune/reziliere).
Rezoluțiunea ori rezilierea sunt cauzate de neexecutarea obligațiilor contractuale. În cadrul contractelor legea instituie o prezumție de culpă a debitorului: astfel orice persoană care nu își îndeplinește obligațiile contractuale este prezumată vinovată prin simplul fapt al neexecutării. La rezoluțiune neexecutarea trebuie să privească o obligație însemnată/esențială a contractului, pe când la reziliere neexecutarea poate privi și o obligație neesențială dar repetitivă (neexecutarea succesivă a unei obligații de mică însemnătate poate conduce la reziliere).
Rezoluțiunea are ca efect desființarea contractului ce în acest caz se consideră că nu a fost niciodată încheiat, fiecare parte trebuind să restituie celeilalte părți prestațiile primite. Rezilierea are efecte doar pentru viitor în sensul că prestațiile dintre părți efectuate până la momentul rezilierii nu se restituie; contractul reziliat încetează doar pentru viitor.
Denunțarea contractului nu se referă nici la cauze de nulitate și nici la cauze de rezoluțiune ori reziliere. Denunțarea unui contract privește deci un contract valid și valabil, un contract ce a fost și este executat în bune condiții de părți, un contract în vigoare.
Denunțarea se referă la încetarea sau desfacerea unui contract dintre părți prin simplu fapt că o persoană nu mai dorește continuarea relațiilor contractuale, deși contractul nu a ajuns la termenul stipulat. Denunțarea contractului se referă deci la stingerea contractului înainte de termen, sau dacă am face paralela cu o lege, la abrogarea contractului. Abrogarea contractului dintre părți este o posibilitate dată oricărei părți din orice contract dacă sunt respectate minimele condiții din contract referitoare la un termen de preaviz, de înștiințare privind această încetare/abrogare a contractului. Denunțarea poate avea loc chiar dacă cealaltă parte se opune, fiind o excepție de la principiul ce reglementează acordul tuturor părților în materie de contracte (mutuus consensus, mutus dissensus).
De exemplu, un contract de închiriere încheiat pentru 3 ani poate fi denunțat la 1 an de a încheierea lui, fără ca partea denunțătoare (renunțătoare) să invoce vreun motiv. Denunțarea nu presupune nici motivarea denunțării/încetării contractului și nici culpa vreunei părți. Oricine poate ”părăsi” un contract, dacă acesta nu mai este în interesul său.
Nu se pune problema motivului sau culpei la denunțarea contractului. Denunțarea este dreptul unei părți de a ieși din contract, respectând dispozițiile contractuale și legale de denunțare: termenul de preaviz, îndeplinirea tuturor obligațiilor până la finalul termenului de preaviz, executarea prestației pentru denunțare în cazul în care aceasta a fost stabilită în contract. Prestația pentru denunțare sau prețul denunțării unui contract poate fi o sumă de bani sau altă obligație contractuală ce trebuie îndeplinită ca denunțarea să producă efecte. Pentru contractele încheiate pe perioadă nedeterminată nu se pot cere prestații sau bani pentru denunțare.
