O problemă destul de spinoasă și de des întâlnită în litigii este cea legată de atitudinea avocatului fiecărei părți privind împăcarea părților. Împăcarea între părțile dintr-un litigiu este (sau mai bine zis poate fi) o înțelegere amiabilă a părților privind capetele de cerere ale fiecăreia. Împăcarea înseamnă, sau mai bine zis presupune, o negociere. Așadar se negociază (sau ar trebui să se negocieze) soluții amiabile la situația dată în funcție de pretențiile și interesele fiecărei părți. Aceste pretenții și interese sunt bine cunoscute de avocatul fiecărei părți tocmai pentru a i se pregăti clientului cea mai bună apărare sau cea mai bună acuzare. Ele se discută între avocat și client în detaliu pe parcursul derulării contractului de asistență juridică. Cunoscând în detaliu pretențiile și interesele clientului precum și modalitatea de susținere/dovedire a lor avocatul se pregătește să îi ofere clientului cea mai bună apărare sau cea mai bună acuzare, în funcție de poziția procesuală a clientului.
Este îndreptățit avocatul să inițieze și să susțină doar un proces judiciar? Este îndreptățit avocatul să inițieze și să susțină și un proces de negociere/mediere? Este obligat avocatul să caute opțiuni amiabile la o situație juridică acolo unde există posibilități/portițe pentru împăcare? Da, este obligat în anumite circumstanțe.
Există diverse temeiuri legale privind acest aspect. Amintim 3 astfel de temeiuri care menționează obligația avocatului de a depune diligențe și eforturi pentru soluții amiabile, lăsând totuși la aprecierea acestuia modul în care va proceda cu cazul clientului său.
1. Articolul 118 din Statutul Profesiei de Avocat dă în sarcina avocatului obligația de a încerca în momentele oportune să își consilieze clientul cu privire la posibilitatea soluționării unui conflict pe cale amiabilă sau printr-o cale legală alternativă, aptă a proteja drepturile și interesele clientului.
2. Art 2 alin 1^3 din Legea Medierii dispune că efectuarea procedurii de informare asupra avantajelor medierii poate fi realizata de catre judecator, procuror, consilier juridic, avocat, notar, caz in care aceasta se atesta in scris.
3. Art. 21 Cod Procedură Civilă menționează obligația judecătorului de încercarea de împăcare a părţilor: judecătorul va recomanda părţilor soluţionarea amiabilă a litigiului prin mediere, potrivit legii speciale. În tot cursul procesului, judecătorul va încerca împăcarea părţilor, dându-le îndrumările necesare, potrivit legii. Deși articolul nu face mențiune despre avocat este de la sine înțeles că judecătorul nu poate face nimic fără concursul avocaților, mai ales când părțile lipsesc de la judecată și sunt reprezentate pe tot parcursul procesului de către avocați. În aceste situații judecătorul va încerca împăcarea părților reprezentate prin avocat, deci va putea discuta cu avocatul despre posibilitatea sau oportunitatea unei soluții amiabile care să pună capăt procesului printr-o tranzacție judiciară sau printr-un eventual acord de mediere.
Deși încercarea de împăcare este un principiu în procedura civilă, principiu care poate avea substanță doar prin concursul instanței și avocaților, instituția aceasta este foarte rar întâlnită în sălile de judecată, săli care ar trebuie să fie și locuri de negociere a unor soluții amiabile deseori. Dar pentru a fi locuri de negociere și pentru a exista posibilitatea efectivă a unor împăcări părțile trebuie să fie pregătite pentru negociere. Deci cine consultă părțile ar trebui să le dea îndrumările necesare și pentru o eventuală negociere. Adică avocații împreună cu instanța ar trebui să ia în calcul și opțiunea negocierii acolo unde este posibilă și prin urmare să o analizeze în detaliu cu justițiabilii, asa dispune Codul de Procedură Civilă.
Știm că fiecare avocat este liber să își creeze un stil propriu de abordare a unei situații juridice în funcție de fiecare caz și de fiecare persoană implicată. Personal consider că un avocat bun este cel care poate crea și soluții amiabile, care poate crea și pace între oameni, nu doar război. Trebuie știut că totuși litigiul este o ruptură a unei relații dintre oameni, relație care sub anumite forme va dăinui și după ce noi avocații vom fi ieșit din scena acelui litigiu. Și vor rămâne părțile cu situația lor creată/modificată în bună parte și de noi.
Distanțarea oamenilor nu este de datoria noastră, indiferent de ura lor actuală. Când oamenii vin la o consultație juridică, ei vin ca la o consultație medicală. Nu știu ce au, îi doare acolo, și dincolo. Medicul le oferă tratamentul pe care îl consideră el oportun și benefic, tratamentul ameliorator, tratamentul potrivit. Medicul le recomandă tratamentul cel mai bun și ei au încredere în tratamentul oferit. Când vin la o consultație juridică avocatul este dator să fie un medic responsabil al respectivei situații juridice. Să le ofere un tratament potrivit, adică să le aducă la cunoștință variantele de lucru care sunt cele mai bune raportate la întreaga situație. Sa le explice în detaliu consecințele, avantajele și dezavantajele diferitelor posibilități la situația lor. Recomandările avocatului au putere pentru cel consultat ca și recomandările unui medic: decizia lor va înclina în bună parte în funcție de indicațiile date de avocat. Medicul nu prescrie operația pentru toți pe care îi consultă; pentru unii sunt de ajuns ceaiuri, pentru unii e suficient un tratament de 7 zile cu antibiotic, pentru unuii un tratament mai amplu de câteva luni, pentru unii internarea, operarea, etc… Fiecare boală ca și fiecare conflict (conflictul fiind definit și ca boală a unei relații) are un tratament specific. Oamenii au încredere și merg deseori pe varianta de tratament aleasă de avocat. De aici rezultă o responsabilitate enormă pe umerii avocatului. De aici rezultă o obligație pentru avocat de a căuta cele mai bune variante judiciare dar și cele mai bune variante amiabile pentru a i le expune întocmai clientului și a i se administra ceva corespunzător conflictului lui.
O împăcare în cursul unui proces trebuie căutată de avocații părților, trebuie explorată, trebuie analizată cu clientul și cu avocatul clientului advers. Soluții amiabile există, variante de înțelegeri amiabile se găsesc, trebuie doar căutate. Un judecător nu își poate îndeplini obligația legală de încercare de împăcare fără concursul avocaților. Avocații au un rol esențial și în procesul judiciar dar și în procesul de împăcare. Rolul fundamental al avocatului în managementul litigiului îl obligă la o atentă analiză a cursului litigiului în directă legătură cu relația dintre oamenii din litigiu.
Ne plângem că judecătoriile sunt supraîncărcate dar nu facem nimic în acest sens. Așteptăm de la stat să dubleze numărul magistraților, să construiască alte și alte judecătorii/tribunale ca să avem pe cine încărca și unde duce oameni și litigii.
Poate că ar trebui chiar noi avocații să începem să triem mai bine litigiile/conflictele. Nu spun că acest lucru nu se întâmplă, spun că acest lucru ar trebui să se întâmple mai des în cabinetele noastre de avocatură. Sa analizăm mai atent cazurile negociabile/mediabile. Noi suntem cei care ne confruntăm inițial cu situația juridică a clientului care vine la o consultație pentru a vedea ce tratament juridic îi este oportun. Noi suntem cei care putem ab initio să schimbăm direcția litigantă pe direcția de negociere, de mediere. Noi suntem cei care putem ab initio să schimbăm dorința de proces într-o dorință de negociere. Noi suntem cei care putem stinge cumva pofta de răzbunare, de acuzare a celui pe care îl consultăm, într-o poftă de negociere, de soluții pașnice.
Avocat bun nu este doar cel care este un bun litigator ci și cel care este în același timp și un bun negociator, un bun mediator, capabil să găsească toate soluțiile optime la un conflict, atât cele amiabile cât și cele judiciare. Avocat bun nu este cel care caută cu orice preț ușa tribunalului, ci cel care se gândește și la ușa unui mediator ori își oferă cabinetul pentru o negociere. Asta ar defini un bun avocat: capacitatea și capabilitatea de a găsi pentru clientul său cea mai bună soluție, fie judiciară, fie amiabilă. Iar dacă cea mai bună soluție este cea amiabilă, avocatul este obligat să i-o recomande clientului și totodată să lupte pentru ea.
Noi avocații suntem cei care putem schimba modul de abordare a conflictului/litigiului prin lumina unor variante amiabile acolo unde acestea sunt mai bune și mai profitabile pentru client decât cele judiciare. Avem această putere, trebuie doar să o activăm. Soarta litigiului stă deseori în mâna avocatului/avocaților încă de când omul vine cu problema lui la cabinet. Dacă vrem schimbarea, noi trebuie să o facem. Schimbarea nu vine în colet din SUA sau din UE, ea vine din activitatea de zi cu zi a fiecăruia dintre noi, activitate care trebuie să conțină și cultura dialogului, a negocierii.
Poate că noi avocații ar trebuie să prescriem mai des rețete amiabile celor pe care îi consultăm. Este dovedit că soluțiile amiabile sunt cele mai sănătoase pentru relațiile umane. Și deseori și cele mai profitabile.
Avocat și mediator ILIE DORIN