Cheltuielile judiciare. Speță: plata creanței reclamantului dar nerecunoașterea pretențiilor lui din proces

Cheltuielile judiciare nu sunt chestiuni neglijabile pentru părțile din proces. Având în vedere că acestea sunt de cele mai multe ori de ordinul miilor de lei, uneori ajungând și la zeci de mii de lei, problema plății lor de către partea care va pierde procesul ridică deseori probleme și pentru judecătorul care este pus în fața unei astfel de situații. Cu alte cuvinte, judecătorul, după ce soluționează problemele de fond din proces (excepțiile, capetele de cerere principale, adiționale, subsidiare, etc) este obligat să se aplece și asupra problemei cheltuielilor de judecată. Aceste cheltuieli pot fi cerute în procesul pendinte (în curs) sau pe cale separată printr-un proces distinct, proces în care se vor atașa toate dovezile. De principiu acest nou proces ce vizează aceste cheltuieli de judecată ia forma unei cereri de valoare redusă (CVR), instanțele atașând în copie dosarul inițial în care au fost efectuate cheltuielile pentru a analiza conduita și vinovăția procesuală a părți lor din acel proces.

Principiul este următorul: instanța trebuie să oblige partea care pierde procesul la plata cheltuielilor ocazionate de proces și avansate de partea care le cere. Deși pare simplu pentru judecător și uneori pentru părți, problema este una destul de complexă și delicată în practică, așa cum vom expune în cele ce urmează. Complexitatea nu constă în totalizarea cheltuielilor ci în stabilirea culpei procesuale, a gradului acesteia, a cuantumului cheltuielilor pentru care se impune rambursarea și a persoanei căreia i se va fixa aceasta obligație financiară.

În fapt problema cheltuielilor judiciare devine complexă atunci când sunt mai multe părți în proces cu interese contrare cu poziții și raporturi juridice/judiciare diferite, când unele părți nici nu pierd nici nu câștigă procesul (de exemplu se închide dosarul fără a se tranșa litigiul – cazul partajelor imposibile, cazul divorțurilor încheiate cu împăcarea părților, etc), când sunt părți care au intervenit doar în apărarea intereselor altei părți (intervenienții accesorii), când sunt părți care au fost introduse forțat de instanță în proces, când ambele părți din proces câștigă parțial. De asemeni problema devine complexă când intervin excepții sau incidente procesuale în cursul procesului – ivite după formularea cererii de chemare în judecată, sau ivite înainte dar cunoscute după începerea procesului- cum ar fi excepția lipsei de interes, lipsei de obiect, lipsei de calitate procesuală, sau incidente procesuale precum renunțarea la judecată, renunțarea la drept, perimarea, tranzacții sau acorduri de mediere, etc. În toate aceste situați problema celui care va fi obligat la suportarea cheltuielilor de judecată nu este una simplă pentru judecător.

Trebuie menționat că obligarea la plata cheltuielilor judiciare este o sintagmă nefericită din Codul de Procedură Civilă, în fapt fiind vorba de o rambursare/returnare a cheltuielilor deja efectuate. Deci nu plata lor se va face de cel vinovat și obligat de către instanță, ci rambursarea lor. Aceste cheltuieli se avansează de către părți, fiind necesare pentru parcurgerea procesului. În acest context cheltuielile deja au fost efectuate  de partea care le cere.

Această parte, direct sau prin avocat, trebuie să depună dovezile de plată cel mai târziu până la închiderea dezbaterilor. Partea trebuie deci să dovedească faptul că a plătit expertul, avocatul, etc, și să depună dovezi cu privire la plata deja efectuată cu privire la taxa de timbru, cheltuieli cu deplasarea martorului, cheltuieli de scanare/sau copiere înscrisuri, cheltuieli cu deplasările la termene, etc. Toți acești bani au fost plătiți, avansați, de parte. Partea cere returnarea ori rambursarea lor, deci le cere înapoi de la cel care este în culpă procesuală, adică va fi pierdut procesul. În acest context nu se pot cere cheltuieli de judecată dacă acestea nu au fost efectuate, deci nu poate fi obligată o parte la plata cheltuielilor judiciare (viitoare) efectuate după terminarea procesului și nici la plata celor care deși au fost efectuate nu au fost probate/dovedite până la închiderea dezbaterilor. Așadar cel care pierde  procesul nu plătește cheltuielile celeilalte părți ci i le rambursează. Instanța îl obligă la plata lor în sensul rambursării, ele fiind deja achitate.

Rambursarea cheltuielilor judiciare se grefează pe dispozițiile răspunderii delictuale civile, din acest motiv se impune și stabilirea unei culpe procesuale în sarcina părții responsabile. Partea responsabilă de cheltuielile procesuale este partea care a inițiat procesul și l-a pierdut, dar totodată și partea care a inițiat în cadrul procesului cereri distincte – prin instrumentul cererii reconvenționale – aceasta parte devenind un veritabil reclamant. În măsura în care o astfel de parte a cerut ceva în proces și a pierdut, aceasta va fi obligată la rambursarea cheltuielilor celeilalte. În măsura în care doar s-a apărat și nu a cerut nimic, dar a pierdut, partea care a pierdut va fi obligată la rambursarea cheltuielilor reclamantului. În măsura în care doar s-a apărat și nu a cerut nimic, dar a câștigat procesul, acesteia i se vor acorda cheltuielile solicitate.

La stabilirea persoanei care va suporta cheltuielile judiciare, pe lângă soarta procesuală trebuie analizată și conduita procesuală a părților, dar și eventual existența unui abuz de drept procesual. Dacă se va dovedi existența unui astfel de abuz, partea care a abuzat de drepturile procesuale răspunde pentru toate prejudiciile materiale sau morale cauzate, astfel cum stabilește cu valoare de principiu articolul 12 din Codul de Procedură Civilă. Pot exista cazuri în care printr-un abuz de drept gri (la limita sancționării prin amendă judiciară) partea să câștige procesul, dar instanța poate sancționa o astfel de parte prin respingerea cererii ei de acordare a cheltuielilor judiciare pe temeiul existenței unui abuz de drept procesual.

În unele situații, pe lângă culpa și conduita procesuală instanțele trebuie să tatoneze și fondul dreptului (chiar dacă nu soluționează fondul procesului ci se pronunță pe baza unei excepții procesuale), pentru a vedea izvorul raportului civil ce a determinat procesul ce generează obligația de plată a cheltuielilor judiciare. Acest lanț juridic trebuie analizat în detaliu pentru a se identifica substanța și titularul drepturilor și obligațiilor incidente.

Jurisprudență (speță).

Un caz aparte este atunci când pârâtul nu recunoaște pretențiile reclamantului dar plătește sumele/creanțele ce au stat la baza acțiunii sale judiciare (acțiune pauliană). Plata are loc până la primul termen, odată cu întâmpinarea. În acest context procesul – acțiunea pauliană- rămâne fără obiect, pentru că își dorea să sancționeze cu inopozabilitatea contractul dintre două persoane ce afecta creanța reclamantului, în baza presupusei fraude (nu s-a ajuns la probarea/dovedirea acesteia) ce afecta această creanță. Evident că odată achitată de pârâtă această creanță, procesul devine lipsit de obiect, instanța admițând această excepție. Pârâtele nu au recunoscut pretențiile din proces ale reclamantului, ci doar au plătit creanța, creanță ce exista în baza altui raport juridic definitiv tranșat. În acest context se pune problema persoanei care suportă cheltuielile judiciare avansate de părți.

Cheltuielile părților: reclamantul a plătit taxa de timbru și onorariul de avocat. Pârâtele au plătit doar onorariul de avocat. Cui i se vor acorda cheltuielile de judecată? Cine va fi obligat la rambursarea lor? Reclamantul va rambursa cheltuielile judiciare pârâtelor sau pârâtele vor rambursa cheltuielile judiciare reclamantului? Pentru a decide, instanța trebuie să analizeze conduita procesuală dar și izvorul dreptului ce a generat procesul.

Soluția instanțelor de fond și apel. Instanța de fond a obligat reclamantul la plata către pârâte a cheltuielilor de judecată. Reclamantul a făcut apel privind acest aspect, dar și tribunalul a dat dreptate pârâtelor, respingând apelul ca nefondat și menținând soluția instanței de fond. Evident pârâtelor li s-au acordat și cheltuielile din apel, reclamantul fiind deci obligat la plata cheltuielilor din fond și din apel, pierzând în ambele cicluri procesuale.

Instanțele nu au exonerat pârâtele de la plata cheltuielilor judiciare avansate de reclamant, instituție incidentă în cazul recunoașterii pretențiilor ce nu a avut aplicabilitate în speță, ci au considerat că acestea nu au nici o culpă procesuală și l-au obligat pe reclamant la plata cheltuielor pârâtelor pe temeiul culpei sale procesuale exclusive. Este o diferență vădită între exonerarea de răspundere civilă și lipsa de răspundere civilă. Pentru a exonera o persoană de la răspundere (deci de la plata cheltuielilor judiciare) trebuie ca aceasta să fie vinovată, deci să aibă o culpă procesuală, să răspundă civil. După ce se stabilește culpa sa, atunci se stabilește dacă devine incidentă cauza exoneratoare de răspundere civilă proceusală. În cazul nostru nu a existat culpa, deci nici nu poate fi vorba de exonerare de răspundere, pârâtele nefiind  răspunzătoare sub nici o formă pentru prejudiciul indicat de reclamant sub forma cheltuielilor de judecată. Atunci când e vorba de lipsa de răspundere civilă, nu mai interesează și nu se mai analizează condițiile de exonerare.

Instanța de fond a analizat în detaliu culpa procesuală mai ales prin prisma motivelor inițierii procesului de către reclamant și a șanselor de admitere a cererii sale, dacă s-ar fi intrat pe fondul cauzei.

Prin apărările pe care le-am făcut pârâtelor în fază de apel, am arătat că instanța trebuie să analizeze, măcar sumar, și fondul cauzei, deși tranșează litigiul în baza excepției privind lipsa interesului. Interesul inițial trebuie corelat cu măsura în care va fi fost admisă ca întemeiată acțiunea reclamantului. Ori acțiunea reclamantului din prezentul dosar ar fi fost neîntemeiată (și cererea lui respinsă, pierzând procesul) dacă s-ar fi ajuns la analiza fondului cauzei, așa cum a arătat și instanța de fond. În mod corect în situația noastră instanța a mers în paralel cu analiza elementelor definitorii ale excepției lipsei de interes dar și cu elementele de fond ale cauzei ca să stabilească o culpă procesuală și o răspundere delictuală pentru fiecare parte. Astfel, în mod corect instanța a reținut că nu a existat nici o fraudă și deci nici un prejudiciu prin vânzarea pe care pârâtele au încheiat-o, această vânzare având un caracter corect, real, efectiv, și ne-simulativ, chestiuni ce reies din actele dosarului.

Mai mult decât atât,  anterioritatea contractului de vânzare față de scadența creanței reclamantului denotă în mod vădit caracterul neîntemeiat al cererii acestuia, acesta fiind elementul esențial din hotărârea primei instanțe. Astfel vânzarea dintre pârâte s-a perfectat în data de 04.06.2019, în timp ce creanța reclamantului s-a născut și a devenit scadentă la data de 22.02.2021, deci la peste 20 de luni distanță. Ori în acest context nu se poate vorbi de un prejudiciu, de o stare de solvabilitate diminuată prin actul nostru din 04.06.2019 devreme ce la acea dată subsemnata nu aveam nici o creanță față de reclamant. Doar dacă vânzarea imobilului avea loc după data de 22.02.2021, acțiunea reclamantului ar fi fost întemeiată și admisibilă, dacă s-ar fi îndeplinit și celelalte condițiile legale ale acțiunii pauliene, și atunci ar fi fost oarecum îndreptățit la cheltuieli judiciare, pârâtele având în acest context o culpă. Ori nu a fost așa în situația dată. În acest context acțiunea sa este vădit neîntemeiată, de unde reiese și culpa sa procesuală. Având deci în vedere că a inițiat un proces a cărui netemeinicie reiese cu claritate din actele dosarului, dar și faptul că am recunoscut și achitat creanța până la primul termen de judecată, este de la sine înțeles că reclamantul va trebui să suporte toate cheltuielile judiciare avansate, inițierea acestui litigiu și generarea de cheltuieli în patrimoniul pârâtelor fiind din culpa sa exclusivă. Cu alte cuvinte, dacă se judeca fondul cauzei, oricum cererea sa era respinsă ca neîntemeiată, fapt ce atrăgea pentru reclamant obligația plății cheltuielilor judiciare către pârâte.

Instanța de apel a analizat situația prin prisma acestor apărări pe care le-a admis, respingând ca nefondate susținerile lui, reclamantul-apelant fiind deci răspunzător de toate cheltuielile generate de proces.

În această ordine de idei este bine ca fiecare persoană să cântărească bine începerea unui proces civil, proces ce poate avea efect de bumerang și poate atrage costuri neștiute inițial dar considerabile. Din acest motiv este indicat ca, prealabil oricărui demers, partea să consulte un avocat pentru a înțelege cadrul procesual, riscurile și șansele procesuale. În diagnoza pe care o va face, avocatul va expune clientului implicațiile pe care le poate avea un astfel de proces, astfel că partea va ști ce costuri sunt implicate, ce riscuri își asumă și ce șanse de câștig poate avea.