România condamnată la CEDO pentru lipsa de promptitudine, rigoare și substanță în anchetarea unor fapte de violență domestică. Statul trebuie să plătească 12.500 euro reclamantei

Lipsa de promptitudine, rigoare și substanță în anchetarea unor fapte de violență domestică atrage condamnarea României la CEDO. Statul trebuie să plătească 12.500 euro cu titlu de daune morale reclamantei. Hotărârea a fost dată în data de 12 decembrie 2023 de către Secția 4-a a Curții, în Cauza P. împotriva României, Cererea nr. 36.049/21, și publicată în Monitorul Oficial nr 184 din 06.03.2024. Reclamanta a fost reprezentată de avocat F.V. Ștefan, avocat în Baroul București.

Invocând art. 3 din Convenție și, în esență, art. 8, reclamanta s-a plâns că autoritățile nu au acționat și nu au luat măsurile necesare pentru a-i proteja copiii și pe ea însăși. De asemeni reclamanta consideră că autoritățile locale de protecție a copilului au învinovățit-o, în calitate de soție și mamă a copiilor săi, pentru situația conflictuală cu fostul soț și au fost reticente în a-i oferi asistența necesară, în pofida hotărârilor judecătorești pronunțate în favoarea sa.

Hotărârea este un precedent judiciar important pentru situații similare în care conflictele de familie care degenerează în fapte penale grave sunt tratate sumar, evaziv și tardiv de poliție și procurori.

Situația prezentată în fața Curții:

Cererea a avut ca obiect violența domestică a cărei victimă pretinde că a fost reclamanta. Persoana în cauză afirmă că atât ea, cât și copiii săi, născuți în 2014 și 2016, au fost supuși din partea soțului său, T., unor abuzuri fizice repetate, constatate prin certificatele medico-legale din martie și iulie 2017, precum și unor abuzuri psihologice, susținute de rapoarte de expertiză, inclusiv de un raport de evaluare psihologică privind cei doi copii întocmit de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului la 9 aprilie 2019, care atestă consecințele psihologice ale violențelor la care au fost supuse persoanele în cauză. Acest raport a fost depus la dosarul de urmărire penală. La 24 septembrie 2018, reclamanta a depus o plângere penală pentru violență domestică, amenințare și șantaj privind fapte de violență săvârșite între ianuarie 2015 și august 2018. La 11 februarie 2020, în cadrul urmăririi penale, poliția l-a informat pe suspectul T. cu privire la acuzațiile formulate împotriva lui. La 21 iulie 2020, T. a fost audiat de poliție, după ce aceasta din urmă i-a trimis două citații la 31 octombrie 2019 și la 4 februarie 2020, la care T. nu a răspuns. În declarația sa, el a recunoscut că a amenințat-o pe reclamantă cu moartea, dar a adăugat că a făcut-o pentru că era supărat și că nu îi dorea niciun rău. În același timp, la 21 septembrie și 24 octombrie 2018 și  la 28 ianuarie 2019, reclamanta a obținut ordine de protecție succesive pentru ea și pentru copiii săi, pentru o perioadă  cumulată de nouă luni, în temeiul Legii nr. 217/2003 pentru
prevenirea și combaterea violenței domestice.

Prin ordonanța din 4 martie 2021, Parchetul de pe lângă judecătoria de sector competentă din București a dispus
clasarea parțială a cauzei în ceea ce privește mai multe acte de violență comise între 2015 și sfârșitul anului 2017 și continuarea cercetărilor în ceea ce privește actele de violență comise între aprilie și august 2018, inclusiv un episod care a avut loc în noaptea de 16 spre 17 august 2018, în urma căruia reclamanta și-a dus copiii la spitalul din localitate, deoarece aceștia vomitaseră după ce fuseseră bătuți de tatăl lor. Urmărirea penală era încă în curs în iulie 2021, dată când
a fost depusă cererea la Curte. Printr-o încheiere interlocutorie pronunțată la 5 mai 2022, judecătoria de sector competentă din București a admis contestația reclamantei privind durata excesivă a urmăririi penale având ca obiect violența domestică și a dispus finalizarea cercetărilor până la 5 noiembrie 2022.

Printr-o încheiere interlocutorie pronunțată la 18 mai 2023, aceeași instanță a admis a treia contestație a reclamantei privind durata excesivă a urmăririi penale și a dispus finalizarea cercetărilor până la 30 iunie 2023. În hotărârea sa, instanța a precizat că singurul demers făcut după 5 mai 2022 și în termen de șase luni de la această dată a fost contactarea telefonică a unui martor la 27 iulie 2022 și, ulterior, întocmirea unui proces verbal în care se menționa că martorul nu locuia la o anumită adresă. De asemenea, instanța a constatat că, în urma celei de-a doua contestații a reclamantei, care fusese admisă de judecătorie, doar două acte de urmărire penală au fost efectuate în termenul stabilit de instanță pentru finalizarea cercetărilor, și anume audierea suspectului T., care a avut loc la 28 februarie 2023, și noua audiere a suspectului prin comisia rogatorie dispusă la 24 aprilie 2023.

Printr-o ordonanță din 7 august 2023, parchetul de pe lângă judecătoria de sector competentă din București a clasat cauza având ca obiect fapte de violență domestică pentru motivul lipsei probelor suficiente împotriva suspectului, pe de o parte, și al prescrierii răspunderii penale a acestuia, pe de altă parte, în ceea ce privește acuzațiile de amenințare.

La 19 august 2023, reclamanta a obținut pentru ea și copiii săi un ordin de protecție provizoriu emis de poliție și care
îl viza pe T. pentru motivul că acesta se comportase violent atunci când a mers la domiciliul reclamantei pentru a-și vizita
copiii. Acest ordin provizoriu a fost confirmat la 22 august 2023 printr-o hotărâre a Judecătoriei Cornetu.

Argumentele și Decizia Curții:

Curtea observă că, la 24 septembrie 2018, reclamanta a sesizat autoritățile cu privire la comportamentul violent al soțului
său (supra, pct. 2). Invocând certificatele medico-legale (supra, pct. 1), reclamanta s-a referit în special la amenințările proferate de soțul său și la violențele exercitate de acesta asupra sa. Cu toate acestea, Curtea observă că cercetările privind violența domestică de care s-a plâns reclamanta au durat aproape cinci ani în fața parchetului și că acest interval de timp a dus la prescripția răspunderii penale a suspectului pentru unele dintre faptele denunțate (supra, pct. 10). În plus, Curtea observă că, în cursul urmăririi penale care a avut o durată excesiv de lungă, judecătoria a pronunțat trei hotărâri judecătorești în favoarea reclamantei, în care a stabilit în trei rânduri termene de finalizare a procedurii care nu au fost respectate de autoritățile competente cu efectuarea urmăririi penale (supra, pct. 9). De asemenea, observă că organele de cercetare nu l-au audiat pe suspect decât în iulie 2020, adică la un an și zece luni după ce reclamanta a depus plângerea pentru violență domestică. Într-o cauză similară cu prezenta speță, care privea presupuse acte de violență domestică, Curtea a considerat că revenea autorităților competente cu efectuarea urmăririi penale sarcina de a lua cu promptitudine măsurile necesare pentru a clarifica circumstanțele cauzei (Buturugă, citată anterior, pct. 68).

Curtea observă că parchetul a concluzionat, de asemenea, că nu existau suficiente probe care să îl incrimineze pe T., în pofida probelor furnizate, cum ar fi raportul de evaluare psihologică întocmit de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului la 9 aprilie 2019 (supra, pct. 1). În ceea ce privește probele considerate insuficiente, Curtea observă, de asemenea, că autoritățile nu par să fi depus toate eforturile pentru a găsi și a audia anumiți martori cu promptitudinea pe care o impune o plângere penală privind fapte de violență domestică care implică copii (supra, pct. 9).

În consecință, Curtea nu este convinsă că astfel de concluzii ar avea un efect disuasiv de natură să limiteze un fenomen atât de grav precum violența domestică (Buturugă, citată anterior, pct. 68). Aceasta accentuează diligența deosebită necesară în soluționarea plângerilor pentru violență domestică și consideră că în cadrul procedurilor interne trebuie să se țină seama de caracteristicile specifice ale faptelor de violență domestică, astfel cum sunt recunoscute în Convenția de la Istanbul (supra, pct. 17). În speță, constată că ancheta internă efectuată de autoritățile naționale nu a luat în considerare aceste caracteristici specifice, cum ar fi luarea în considerare ca o circumstanță agravantă a faptului că infracțiunea a fost comisă în prezența copiilor (ibid., pct. 67). Este adevărat că reclamanta a invocat cu succes dispozițiile Legii nr. 217/2003 și că judecătoria a emis ordine de protecție în favoarea reclamantei și a copiilor săi pentru o perioadă totală de nouă luni (supra, pct. 4). Curtea observă în această privință că ordinele în cauză au fost emise într-o perioadă ulterioară incidentelor denunțate de reclamantă, care au avut loc
între 2015 și august 2018, și că efectele acestor ordine nu au avut consecințe asupra caracterului efectiv al urmăririi penale efectuate în speță. În consecință, Curtea consideră că, deși cadrul juridic instituit de statul pârât i-a oferit reclamantei o formă de protecție, această protecție i-a fost acordată după ce faptele violente au fost denunțate și nu a putut să remedieze deficiențele din cadrul urmăririi penale (ibid., pct. 72).

Ținând seama de deficiențele sus-menționate, Curtea consideră că reclamanta nu a beneficiat de o anchetă care să răspundă cerințelor art. 3 din Convenție. Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din Convenție. Curtea acordă reclamantei 12.500 EUR pentru prejudiciul moral.