Avocat ILIE DORINCauza Kulak vs. Slovacia (cererea 57748/21) a fost soluționată în data de 3 aprilie 2025. CEDO a condamnat statul slovac pentru abuzul împotriva unui avocat, constatând nerespectarea vieții sale private și a locuinței înainte sau după operațiunea de percheziție și sechestru privind calculatorul său de serviciu. Curtea constată că Mandatul de perchețizie la cabinetul de avocat a fost unul formal, nefiind unul rezonabil prin raportare la acuzația adusă avocatului. De asemeni, percheziția integrală (nu doar cu privire la fapta de care era acuzat) și reținerea calculatorului pentru 15 luni de zile constituie abateri grave de la normele de protecție a avocaților, fiind grav afectat secretul profesional. Lipsa de experți și durata expertizei nu poate fi un motiv care să justifice lipsirea avocatului de calculatorul său și implicit de datele clienților din el. CEDO reiterează, în paragraful 76 al Deciziei, că avocații ocupă o poziție vitală în administrarea justiției și pot fi calificați, în virtutea rolului lor de intermediar între justițiabili și instanțe, drept funcționari ai legii/funcționari publici. De asemeni Curtea a susținut în repetate rânduri că, din moment ce persecuția și hărțuirea membrilor profesiei de avocat lovesc chiar în centrul sistemului Convenției privind Drepturile Omului, percheziția sediilor avocaților ar trebui să fie supusă unui control deosebit de strict.
Situația de fapt. La 27 octombrie 2020, procurorul slovac a acuzat zece persoane, inclusiv reclamantul- avocat în Baroul Slovac, cu nouăsprezece capete de acuzare pentru diverse infracțiuni, inclusiv corupție, abuz de autoritate oficială și ingerință în independența justiției. Reclamantul a fost acuzat de această din urmă infracțiune în temeiul articolului 342 din Codul penal. În dimineața zilei de 28 octombrie 2020, oamenii legii au percheziționat firma de avocatură a reclamantului la adresa secundară a acestuia de pe strada Družstevná. Raportul de percheziție a indicat că percheziția a fost efectuată fără mandat, în temeiul articolului 101 § 3 din Codul de procedură penală, fără, totuși, să ofere alte detalii cu privire la o urgență legitimă care impune recurgerea la această procedură. Raportul de percheziție descria operațiunea de percheziție, care a fost efectuată de cinci ofițeri de drept, inclusiv un tehnician criminalist, în prezența unui observator independent și a expertului în electronică. La ora 9.25, un reprezentant al Baroului Slovac a fost informat că va fi efectuată o percheziție în cabinetul de avocatură al reclamantului de pe strada Družstevná. La ora 9.30, reclamantul și-a ales reprezentantul legal, care a confirmat la ora 9.35 că va participa la percheziția la cabinetul său de avocatură. Cabinetul de avocatură era închis în acel moment, iar reclamantul avea cheile la el. Ulterior, reclamantul a primit mandatul din 21 octombrie 2021 prin care se dispune securizarea și predarea datelor informatice de la toate dispozitivele de telecomunicații, dispozitivele de tehnologie a informației și alte suporturi de date utilizate de acesta. La ora 10.10, reprezentantul legal al reclamantului a sosit la cabinetul de avocatură. La ora 10.20, un reprezentant al Baroului Slovac a sosit la firma de avocatură a reclamantului. Avocatului i s-a reținut calculatorul de lucru pentru 15 luni de zile, durata expertizei criminalistice informatice.
Situația de drept.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut deja că Convenția nu interzice impunerea avocaților a unor obligații de natură să privească relațiile acestora cu clienții lor. Acesta este cazul în special atunci când se găsesc dovezi credibile ale participării unui avocat la o infracțiune sau în legătură cu eforturile de combatere a anumitor practici.
Din acest motiv, totuși, este esențial să se ofere un cadru strict pentru astfel de măsuri, întrucât avocații ocupă o poziție vitală în administrarea justiției și pot fi calificați, în virtutea rolului lor de intermediar între justițiabili și instanțe, drept funcționari ai legii.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a susținut în repetate rânduri că, din moment ce persecuția și hărțuirea membrilor profesiei de avocat lovesc chiar în centrul sistemului Convenției privind Drepturile Omului, percheziția sediilor avocaților ar trebui să fie supusă unui control deosebit de strict, ceea ce implică prezența și participarea efectivă a unui observator calificat independent. Mai precis, un astfel de observator trebuie, în plus, să aibă calificare juridică pentru a putea participa efectiv la procedură și să fie împuternicit să prevină orice ingerință în secretul profesional al avocatului ale cărui camere sunt percheziționate.
Aplicarea principiilor generale în prezenta cauză – Existența unei interferențe în profesia de avocat
Curtea reține de la început că Guvernul nu a contestat faptul că percheziția firmei de avocatură a reclamantului și păstrarea calculatorului său de lucru pentru o perioadă de aproape cincisprezece luni intră în domeniul de aplicare al articolului 8 din Convenție și că acestea au constituit o ingerință a statului în dreptul reclamantului la respectarea vieții private, a domiciliului și a corespondenței sale.
O astfel de ingerință încalcă această dispoziție, cu excepția cazului în care este în conformitate cu legea, urmărește unul sau mai multe dintre scopurile legitime prevăzute la articolul 8 § 2 și este necesară într-o societate democratică pentru a atinge scopul sau scopurile vizate.
Revenind la împrejurările prezentei cauze, Curtea observă că percheziția cabinetului de avocatură al reclamantului a fost efectuată fără un mandat prealabil de percheziție pentru spații nerezidențiale, în conformitate cu excepția de urgență prevăzută la articolul 101 § 3 din Codul de procedură penală la momentul relevant, pentru a securiza datele informatice de la reclamant pe dispozitivele electronice sau pe baza mandatului de lungă durată. Prin urmare, Curtea constată că ingerința privind percheziția și sechestrarea a avut un anumit temei formal în dreptul național.
Curtea a considerat că, în cazurile în care legislația națională nu prevede controlul judiciar prealabil al legalității și necesității unei măsuri de investigație, trebuie să existe alte garanții. De asemenea, a susținut că absența unui mandat prealabil poate fi contrabalansată de disponibilitatea unui control judiciar ex post factum eficace și efectuat cu diligență a legalității și a justificării mandatului de percheziție. Ea reiterează în această privință că, în pofida marjei de apreciere pe care o recunoaște statele contractante în acest domeniu, trebuie să fie deosebit de vigilentă atunci când, ca în speță, autoritățile sunt împuternicite în temeiul dreptului național să dispună și să efectueze percheziții fără mandat judiciar. Dacă indivizii vor fi protejați de ingerința arbitrară a autorităților în drepturile garantate de articolul 8, sunt necesare un cadru legal și limite foarte stricte ale acestor competențe.
Curtea recunoaște că percheziția efectuată în prezenta cauză a fost însoțită de anumite garanții procedurale formale. Ea a fost efectuată de cinci agenți de aplicare a legii, inclusiv un tehnician criminalist, în prezența unui observator independent, a unui expert în electronică și a unui reprezentant al Baroului Slovac. Reclamantul și reprezentantul său legal au fost de asemenea prezenți pe toată durata percheziției. În plus, din actele aflate în posesia Curții reiese că procurorul a fost informat telefonic cu privire la percheziția de către oamenii legii. Rămâne însă neclar cât de extinsă a fost comunicarea lor și dacă a avut loc înainte de percheziție, în timpul acesteia sau după ce aceasta fusese finalizată. În orice caz, se pare că a fost o notificare oficială, conform prevederilor articolului 101 § 3 din Codul de procedură penală în vigoare la momentul respectiv.
Reclamantul a contestat percheziția cabinetului său de avocatură în plângerea adresată procurorului în temeiul articolului 210 din Codul de procedură penală, dar, după cum s-a menționat deja, răspunsul procurorului nu a făcut referire la nicio circumstanță relevantă care să justifice intervenția urgentă în cabinetul reclamantului.
Curtea observă că nu exista un control judiciar ex post factum imediat al legalității și al justificării perchezițiilor în spații nerezidențiale, cum ar fi firmele de avocatură, disponibile în Slovacia la momentul relevant. Supravegherea legalității și protecția efectivă împotriva ingerinței arbitrare în drepturile reclamantului în temeiul articolului 8 din Convenție au fost asigurate de procuror în faza preliminară și de către instanțe după depunerea rechizitoriului. Curtea consideră totuși că, potrivit dreptului slovac, procurorul nu are un statut independent comparabil cu cel al unui tribunal independent în sensul articolului 6 din Convenție. În plus, orice oportunitate pentru reclamant de a contesta mandatul sau orice aspect al punerii în aplicare a acestuia în cadrul procedurii penale împotriva sa ar fi vizat protecția dreptului său la un proces echitabil în stabilirea acuzației penale împotriva sa, care nu este în discuție în prezenta cauză, dar nu ar fi avut nicio legătură directă cu drepturile sale protejate în mod independent de articolul 8 din Convenție. Un sistem de aprobare judiciară ex post factum este acum prevăzut în articolul 101 § 2 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 40/2024, care a intrat în vigoare la 15 martie 2024.
Percheziția în cabinetul de avocatură a reclamantului a condus la confiscarea computerului său de serviciu, care, potrivit acestuia, conținea fișiere ale clienților care nu erau relevante pentru procesul penal împotriva sa. În această privință, Curtea observă că prezența reprezentantului Baroului Slovac în timpul percheziției, care avea, fără îndoială, calificările juridice necesare pentru a participa efectiv la procedură și care era obligat prin privilegiul avocat-client să asigure protecția materialelor privilegiate și a drepturilor terților, a fost pur și simplu în temeiul dispozițiilor penale și ale codului penal. Procedură în vigoare la momentul relevant, acesta nu era îndreptățit să se amestece în vreun fel la percheziția cabinetului de avocatură și la confiscarea calculatorului de lucru al reclamantului pentru a asigura protecția practică și efectivă a informațiilor confidențiale conținute în acestea susceptibile de a fi acoperite de secretul avocat-client.
Oamenii legii au securizat întreg computerul de lucru al reclamantului, în pofida faptului că scopul percheziției cabinetului său de avocatură a fost acela de a securiza datele informatice în condițiile mandatului procurorului în acest scop din 21 octombrie 2020. Expertul a analizat apoi datele informatice pe baza cuvintelor cheie indicate în mandatul procurorului. În ciuda susținerii contrare a Guvernului, nu există nicio informație care să justifice concluzia că numai informații relevante au fost accesate pe computerul reclamantului. Curtea observă, în această privință, că, la momentul relevant, dreptul intern nu prevedea nicio procedură care să asigure păstrarea materialelor care nu au legătură cu procedurile penale în curs și care fac obiectul privilegiului profesional juridic.
Curtea adaugă că deficiențele din sistemul juridic slovac în ceea ce privește protecția datelor informatice care fac obiectul privilegiului profesional sunt evidențiate în speță de eroarea comisă de expertul desemnat de stat să acționeze în contextul procedurii penale introduse împotriva reclamantului. Această eroare s-a reflectat în rezultatele examinării sale, care, potrivit Guvernului, nu au putut fi corectate, rezultând ca reclamantul să suporte consecințele. În sfârșit, Curtea consideră că volumul de muncă al expertului, invocat de Guvern, nu poate explica în mod plauzibil de ce computerul de lucru al reclamantului i-a fost returnat după aproape cincisprezece luni, ceea ce a avut inevitabil repercusiuni negative asupra activității sale de avocat.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că, deși în dreptul slovac a existat o bază generală pentru măsura atacată, reclamantului din prezenta cauză nu i s-au oferit garanții suficiente pentru dreptul său la respectarea vieții sale private și a locuinței înainte sau după operațiunea de percheziție și sechestru. În aceste împrejurări, Curtea constată că ingerința în dreptul său la respectarea vieții sale private și a locuinței nu a fost „în conformitate cu legea”, așa cum prevede articolul 8 § 2 din Convenție. După ce a tras această concluzie, nu este necesar ca Curtea să controleze respectarea celorlalte cerințe prevăzute de această dispoziție.
În consecință, Curtea constată că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție.
APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE
Articolul 41 din Convenție prevede:
„Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor la aceasta și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante în cauză nu permite să se facă decât o reparație parțială, Curtea va acorda, dacă este necesar, părții vătămate o satisfacție echitabilă.”
Reclamantul a pretins 10.000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral.
Guvernul a considerat această cerere exagerată și a cerut Curții, în cazul în care constată o încălcare a Convenției, să acorde reclamantului o despăgubire corespunzătoare.
Curtea, hotărând pe o bază echitabilă, acordă reclamantului 10.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral, plus orice impozit care ar putea fi exigibil.
Costuri și cheltuieli
Reclamantul a pretins, de asemenea, 7.000 EUR pentru costuri și cheltuieli suportate în fața instanțelor interne și a Curții.
Guvernul a susținut că reclamantul nu a documentat că a plătit efectiv această sumă.
Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost efectiv și în mod necesar suportate și sunt rezonabile ca cuantum. În speță, ținând cont de documentele aflate în posesia sa și de criteriile de mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde suma de 3.125 EUR care acoperă cheltuielile de judecată sub toate capetele, plus orice taxă care ar putea fi datorată reclamantului.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
Declara cererea admisibila;
Susține că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție;
Dispune:
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție, următoarele sume la rata aplicabilă la data soluționării:
(i) 10.000 EUR (zece mii de euro), plus orice taxă care poate fi percepută, cu privire la prejudiciul moral;
(ii) 3.125 EUR (trei mii o sută douăzeci și cinci de euro), plus orice impozit care poate fi datorat reclamantului, cu titlu de costuri și cheltuieli;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus și până la decontare, se plătește dobândă simplă pentru sumele de mai sus la o rată egală cu rata dobânzii împrumutului marginal a Băncii Centrale Europene în perioada de nerambursare plus trei puncte procentuale;
