Meniu Închide

Condiții mai restrictive pentru medierea penală sau despre cum îngrădește legiuitorul român drepturile victimelor infracțiunilor

Printr-un comunicat de presă postat pe siteul Ministerului de Justiție se arată că în Ședința de Guvern din data de 03 aprilie 2019 a fost aprobat proiectul de Ordonanță de urgență pentru modificarea și completarea Legii nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecției victimelor infracțiunilor, cu modificările și completările ulterioare. Proiectul are ca scop transpunerea Directivei 2012/29/UE de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității și de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului.

Proiectul de OUG prevede printre altele completarea art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator cu condiția ca autorul să fi recunoscut faptele imputate atunci când se recurge la serviciile de mediere în cauzele penale.

Directiva 2012/29/UE menționează anumite principii prin care autoritățile unui stat trebuie să reliefeze și să asigure exercitarea în bune condiții a drepturilor și intereselor victimei. Vom vedea mai jos cum legiuitorul român face exact pe dos.

Așa cum vom vedea mai jos, se pune în discuție o recunoaștere judiciară raportată la o recunoaștere privată.

Directiva nu impune și nici nu propune ca serviciile de justiție restaurativă (medierea penală) să fie aplicabile sub condiția recunoașterii faptei de către inculpat anterior sau posterior medierii, în fața organelor de cercetare penală. O astfel de recunoaștere ar putea fi făcută în cadrul medierii, în mod direct sau prin intermediul mediatorului. Oricum o asumare a faptei există și în contextul actual în momentul în care suspectul/inculpatul inițiază procedurile de mediere.

Directiva lasă să se înțeleagă că trebuie să existe o astfel de recunoaștere/asumare a faptei strict în contextul procedurii de mediere, și nu în alt context. Scopul acestei recunoașteri este evitarea, în cadrul medierii, a contradicțiilor privind săvârșirea faptei, modalitatea de comitere, etc, contradicții care ar conduce la amplificarea conflictului dintre făptuitor și victimă și ar supune persoana vătămată la presiuni.

O astfel de recunoaștere ar putea avea loc doar în cadrul privat al medierii, dar nu în fața organelor judiciare și nicidecum înaintea apelului la mediere, întrucât în faza inițială a medierii penale suspectul/inculpatul nu știe în ce măsură persoana vătămată va accepta medierea situației. Cu atât mai puțin suspectul/inculpatul poate ști în ce măsură persoana vătămată va semna sau nu un acord de mediere, act ce poate produce efecte juridice în dosarul penal și deci îi poate aduce avantaje suspectului/inculpatului.

Proiectul ar pune inculpații în fața obligației de a-și recunoaște faptele pentru a putea apela la mediere, fără a avea în mod direct vreun beneficiu legal explicit și sigur, singurul beneficiu al unui eventual acord de mediere fiind ipotetic. Recunoașterea judiciară a faptei urmată de eșecul procedurii de mediere ar crea o vulnerabilitate pentru inculpat și un beneficiu pentru organele de cercetare penală care ar avea proba supremă a recunoașterii faptei, deși recunoașterea ar fi făcută strict pentru ipoteza încheierii unui acord de mediere.

Într-o analiză prin filtrul constituționalității putem observa că o astfel de prevedere ar fi profund neconstituțională. CCR s-a pronunțat deja și a decis că medierea penală trebuie să prevadă un  tratament juridic egal pentru faptele la care se aplică. Astfel pentru faptele unde se permite împăcarea ori pentru faptele unde este permisă retragerea plângerii prealabile medierea nu poate fi mai avantajoasă sau mai dezavantajoasă decât aceste 2 instituții penale. În acest sens a fost Decizia 397/2016 a CCR, decizie prin care Curtea a statuat că medierea penală trebuie să fie aplicabilă strict în cadrul în care se aplică împăcarea sau retragerea plângerii prealabile, după caz. În speța analizată de CCR se punea problema momentului procesual, și medierea a fost declarată constituțională atât timp cât respectă parametrii procesuali de timp ai împăcării și retragerii plângerii prealabile. În proiectul la care facem referire se pune în discuție o neconstituționalitate referitoare la o condiție în plus pentru medierea unui conflict penal. Cu alte cuvinte pentru medierea penală a oricărei infracțiuni va fi nevoie de o recunoaștere a faptei penale făcută de suspect/inculpat în fața organului judiciar, pe când, pentru aceeași faptă dacă suspectul/inculpatul apelează la o procedură de împăcare/retragere a plângerii el nu mai trebuie să-și recunoască fapta, aceste din urmă instituții fiind libere de o astfel de obligație. Observăm o vădită neconstituționalitate a acestor prevederi. Evident că în atare condiții medierea penală nu își va mai atinge scopul, nu va mai fi pe apetitul inculpaților și aceștia vor apela la împăcări sau la negocieri directe pentru retragerea plângerii prealabile.

Astfel de împăcări și negocieri directe sau indirecte făcute de inculpați, prieteni sau rude de-ale acestora la colț de stradă sau prin vizite la domiciliul persoanelor vătămate sunt tocmai opusul a ceea ce se numește protecția victimei, opusul a ceea ce dorește Directiva 2012/29/UE. Deci deși Directiva dorea o încurajare a justiției restaurative, legiuitorul român dorește și legiferează descurajarea unor astfel de proceduri.

Medierea penală este o formă modernă și eficientă de protecție a victimelor, mediatorul fiind o interfață între făptuitor și victimă, gestionând eficient un dialog curat, corect  care să conducă la o negociere transparentă și cinstită, persoana vătămată luând benevol decizia de a-și media sau nu situația dată, având totodată dreptul de a fi asistată de avocat în mediere. Medierea penală are ca scop tocmai protejarea victimei de presiunile făptuitorului făcute direct sau indirect prin diverse persoane. Prin discuțiile care au loc într-un cadru autorizat în biroul de mediator și nu la colț de stradă sau la ușa apartamentului persoanei vătămate, medierea se dovedește o procedură care dă siguranță și confort psihic persoanei vătămate care dorește să își recupereze prejudiciile produse de fapta penală. De asemeni medierea este o metodă de a face tranzacții sigure, transparente și corecte protejând persoana vătămată de re-victimizări sau șicane.

Prin aceste prevederi dreptul la un mediator al persoanelor vătămate se limitează drastic. Se pare că legiuitorul român nu se gândește nicidecum la drepturile și interesele persoanelor vătămate ci mai degrabă la un mod de cercetare penală demn de secolele apuse, prin smulgerea unei declarații de comitere a faptei, smulgere făcută sub parfumul vag al medierii.

 

Print Friendly, PDF & Email
Posted in Mediere, Conciliere și Negociere, Noutăți

Postări recente

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *