Jurisprudență ICCJ: distrugerea bunului comun atrage răspunderea penală

Distrugerea bunului comun atrage răspunderea penală.

Speța a fost judecată în fază de recurs în casație de către ÎCCJ – Secția Penală (Decizia 430/RC din 29.06.2023)  și s-a raportat la o condamnare de 9 luni de închisoare pentru infracțiunea de distrugere dispusă prin Decizia penală nr 108/A din data de 19.01.2023 de Curtea de Apel București – Secția I Penală, după ce Judecătoria Cornetu a soluționat cauza pe fond.

Situația de fapt: un soț a distrus cele 4 anvelope ale autoturismului și o plasă de insecte de la un geam al casei, bunuri comune cu soția, dobândite în timpul căsătoriei. Proprietatea comună devălmasă exista având în vedere că divorțul între el și aceasta nu se pronunțase și nici nu a intervenit vreo convenție privind separația de bunuri. Pentru aceasta faptă a fost condamnat la 9 luni închisoare pentru distrugere în formă simplă (articolul 253 aliniat 1 Cod Penal).

Acesta a făcut recurs în casație motivând că bunurile îi aparțineau și lui, că nu este vorba de ”bunul altuia” în sensul legii penale raportat la fapta de distrugere, că nu s-a făcut nici un partaj și că proprietatea devălmașă, atât timp cât nu s-au împărțit și nu s-au atribuit bunurile doar unei persoane, îi conferă un drept de dispoziție și lui, deci el nu poate răspunde penal pentru distrugerea bunurilor lui.

Codul Penal dispune că distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun aparţinând altuia ori împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de salvare a unui astfel de bun, precum şi înlăturarea măsurilor luate, se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Problema de drept analizată privea următoarea chestiune: dacă distrugerea unui bun comun atrage răspunderea penală, deci dacă un co-proprietar are dreptul să își distrugă bunul sau nu, sau altfel spus dacă răspunde penal privind fapta de distrugere a bunului asupra căruia are un drept de co-proprietate.

ÎCCJ – Secția Penală a respins recursul în casație ca nefondat și a menținut soluția de condamnare în baza următoarelor argumente:

• fapta de distrugere a unui bun nu presupune un drept de proprietate exclusiv al persoanei vătămate
• legea penală nu atribuie un anume înțeles sintagmei ”bun aparținând altuia” care să justifice o eventuală interpretare restrictivă a normei
• prevederile relative la infracțiunea de distrugere prevăzută la articolul 253 aliniat 1 Cod Penal ocrotesc relațiile sociale referitoare la integritatea bunurilor fără a distinge între natura dreptului de proprietate – exclusivă sau comună
• elementul esențial al infracțiunii de distrugere este acela ca bunurile ce constituie obiect material al distrugerii să aparțină altei persoane sau și altei persoane, chiar dacă nu în mod exclusiv
• consecințele vătămătoare ale acțiunii de distrugere nu s-au produs doar asupra dreptului de proprietate al inculpatului, ci au afectat și dreptul de coproprietate devălmașă al persoanei vătămate, fiind îndeplinită cerința de incriminare din Codul Penal
• faptul că bunurile nu au fost partajate (prealabil distrugerii) este doar o chestiune de natură civilă fiind irelevantă în privința existenței unui drept propriu-zis de proprietate al persoanei vătămate asupra bunului distrus/degradat, și, implicit, în privința atingerii aduse acestui drept prin acțiunea de distrugere
• legea penală ocrotește așadar relațiile patrimoniale referitoare atât la bunurile asupra cărora alte persoane dețin un drept de proprietate exclusivă, cât și la bunurile asupra cărora acestea din urmă exercită, alături de autorul infracțiunii, un drept de proprietate comună, fie ea devălmașă.