Decizie ICCJ privind dovada cheltuielilor de judecată după închiderea dezbaterilor la fond

Decizia ICCJ nr 34 din 17.06.2024 privind dovada cheltuielilor de judecată după închiderea dezbaterilor pe fond în procesul civil a fost publicată în Monitorul Oficial nr 771/07.08.2024. Tribunalul Mureș — Secția civilă a dispus, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: dispozițiile art. 452 raportate la art. 470 din Codul de procedură civilă, se interpretează în sensul că, în ipoteza în care au fost solicitate cheltuieli de judecată în fața primei instanțe, dar nu s-a făcut dovada achitării acestora până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, în apelul declarat exclusiv împotriva soluției de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, nu se poate face dovada achitării cheltuielilor de judecată sau se interpretează în sensul că proba cu înscrisuri noi este admisibilă?

Jurisprudența neunitară a făcut ca aceasta sesizare să fie admisibilă și întemeiată.

Astfel, într-o primă orientare jurisprudențială s-a apreciat că în cadrul apelului declarat exclusiv împotriva soluției de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, se poate face dovada acestora direct în calea de atac, față de caracterul devolutiv al apelului, de argumentele expuse în cadrul Deciziei nr. 9 din 30 martie 2020, paragrafele 70—80, precum și de caracterul accesoriu al capătului de cerere privind cheltuielile de judecată (de regulă onorariul de avocat)efectuate de părți. Raționamentul expus pentru corelarea dispozițiilor art. 254 alin. (2) și ale 478 alin. (2) din Codul de procedură civilă se poate aplica, mutatis mutandis, și în privința art. 452 alin. (2) din Codul de procedură civilă, articol ce cuprinde o sancțiune de același ordin cu cea instituită de art. 254, respectiv sancțiunea decăderii. Pentru aceleași rațiuni identificate de Înalta Curte de Casație și Justiție în îndepărtarea sancțiunii decăderii pentru probele ce vizează capetele de cerere principale, s-a apreciat că se impune admiterea probei cu înscrisuri direct în etapa apelului pentru dovedirea cheltuielilor judiciare efectuate de parte și solicitate în fața primei instanțe, însă nedovedite la momentul închiderii dezbaterilor.

Într-o a doua orientare jurisprudențială s-a apreciat că, în apelul declarat exclusiv împotriva soluției de respingere a cheltuielilor de judecată, nu se poate face dovada achitării acestora, în raport cu considerentele din paragraful 36 al Deciziei nr. 9 din 30 martie 2020. Dovezile privind cheltuielile de judecată efectuate în prima instanță nu pot constitui probe noi, deoarece acestea nu au fost propuse pentru susținerea motivelor de apel sau pentru stabilirea altei situații de fapt decât cea reținută de prima instanță.

Decizia ICCJ:

Admite sesizarea formulată de Tribunalul Mureș — Secția civilă în Dosarul nr. 18/289/2022 pentru pronunțarea unei
hotărâri prealabile și, în consecință, stabilește că: Dispozițiile art. 452 raportate la cele ale art. 470 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 9 din 30 martie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 25 iunie 2020, se interpretează în sensul că, în ipoteza în care au fost solicitate cheltuieli de judecată în fața primei instanțe, dar nu s-a făcut dovada achitării lor până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, se poate face, prin înscrisuri noi, această dovadă, în apelul declarat împotriva soluției de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.

Argumentele ICCJ:

ICCJ arată că atât timp cât intenția legiuitorului a fost aceea de a deroga de la un regim general mai strict al probatoriului cauzei, printr-un regim special mai permisiv în materia dovezilor referitoare la cheltuielile de judecată, nu se poate considera că o normă care s-a dorit a fi în favoarea părții ar trebui să fie interpretată ca având un caracter restrictiv, în sensul de a răpi acesteia posibilitatea de a aduce probe noi în apel cu privire la cheltuielile de judecată — fie când acestea au fost omise la prima instanță, fie când au fost considerate incomplete — în condițiile în care celelalte aspecte ale cauzei, deseori mai importante decât problema cheltuielilor de judecată, pot face obiectul probelor noi în calea ordinară de atac. Este adevărat că interpretarea literală a textului, care cere ca dovezile privitoare la cheltuielile de judecată să fie făcute „cel mai târziu” la data închiderii dezbaterilor, ar putea sugera o limită temporală maximă care nu mai poate fi depășită în proces, însă accentul trebuie pus pe faptul că textul extinde această limită, față de regimul general al probelor, iar nu că o face mai restrictivă.

Legea prevede limite temporale maxime nu doar pentru administrarea dovezilor referitoare la cheltuielile de judecată, ci inclusiv pentru celelalte probe referitoare la fondul litigiului — chiar mult mai restrictive, conform art. 254 din Codul de procedură civilă — ceea ce nu înseamnă că limitarea momentului solicitării și administrării acestora din urmă în prima instanță exclude posibilitatea administrării sau completării lor ca probe noi în faza apelului, calea devolutivă ordinară de atac, după cum s-a stabilit deja, cu caracter obligatoriu, prin Decizia nr. 9 din 30 martie 2020. În acest sens, trebuie remarcat că art. 452 din Codul de procedură civilă în discuție se regăsește în cartea a II-a, titlul I al Codului de procedură civilă, ce reglementează procedura în fața primei instanțe, neputând afecta regimul judecății apelului, situat în titlul II, și nici deroga de la normele specifice care reglementează administrarea probelor în apel. O interpretare contrară ar duce la concluzia că judecății apelului formulat împotriva soluției privitoare la cheltuielile de judecată i se vor aplica toate prevederile legale din titlul II, mai puțin cele care permit administrarea de probe noi. Or, nu există nicio rațiune
pentru ca aceste prevederi legale, referitoare la probațiunea în apel, să fie excluse de la aplicare în situația în care apelul
privește soluția pronunțată asupra cheltuielilor de judecată.  Singura modalitate în care efectele reglementării art. 452
din Codul de procedură civilă pot fi extinse asupra judecății în apel este aceea a aplicării normei în mod corespunzător în
instanța de apel, cu privire la cheltuielile de judecată efectuate în calea de atac, dar nu și în sensul aplicării ei în mod
derogatoriu și potrivnic regulilor specifice apelului, întrucât nu permite art. 482 din Codul de procedură civilă, conform căruia „dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță se aplică și în instanța de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul capitol”.

Așadar, se regăsesc întru totul, inclusiv în cazul art. 452 din Codul de procedură civilă, rațiunile pentru care, prin Decizia
nr. 9 din 30 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a statuat, în privința art. 254 din Codul de procedură civilă, că „73. Limitările aduse de dispozițiile art. 254 din Codul de procedură civilă nu sunt de natură să conducă la o altă concluzie, câtă vreme regulile privind judecata în primă instanță se aplică în apel doar în măsura compatibilității cu art. 479 din Codul de procedură civilă, care acordă posibilitatea instanței ca, în mod necondiționat, să refacă și să completeze probe administrate la prima instanță, dar și să administreze probe noi. Rezultă deci că instanța de apel poate administra orice probe noi, indiferent dacă au fost sau nu solicitate în fața primei instanțe, cerința impusă de către legiuitor pentru etapa procesuală a apelului fiind ca acestea să se fi propus în condiții procedurale prin cererea de apel sau prin întâmpinare, iar instanța de apel să aprecieze că sunt necesare soluționării cauzei.”

Natura juridică devolutivă a căii de atac a apelului dă părții posibilitatea unei noi judecăți în fond cu privire la pretențiile sale; scopul apelului nu se reduce la a cenzura activitatea primei instanțe în raport cu probele administrate exclusiv în acea fază procesuală, ci și de a da părții posibilitatea de a-și completa și remedia situația probatorie, în raport cu cele reproșate prin sentința primei instanțe, obiectivul avut în vedere de legiuitor fiind cel al aflării adevărului și al justei soluționări a cauzei, în conformitate cu art. 22 din Codul de procedură civilă, chiar și atunci când nu există o culpă a instanței supuse controlului judiciar pentru neadministrarea sau administrarea incompletă a probelor de către parte. Scopul modului în care legiuitorul a ales să reglementeze calea de atac a apelului este corecta soluționare a cauzei, chiar și atunci când nu se poate reproșa nimic judecății primei instanțe, dar situația de fapt a fost reținută greșit în urma unei omisiuni a părții de a-și administra complet probele.

Câtă vreme legea dă posibilitatea completării probatoriului pe capetele principale de cerere cu dovezi noi în calea de atac, nu există nicio rațiune, în absența unei exceptări exprese în cadrul normelor ce reglementează apelul, pentru a da o soluție contrară în chestiunea admisibilității de probe noi în privința petitului accesoriu al cheltuielilor de judecată.