Tribunalul București: după Brexit instanțele române rămân competente să judece divorțul

Tribunalul București a decis că după Brexit instanțele române rămân competente să judece divorțul pentru românii care locuiesc în Mare Britanie, inclusiv capetele accesorii cererii de divorț și anume: stabilirea modului de exercitare a autorității părintești, domiciliul minorului, program de legături personale cu minorul și pensie de întreținere.

Într-un divorț aflat pe rolul cabinetului meu, o excepție privind necompetența generală a fost ridicată din oficiu și pusă în discuție de către Judecătoria Sector 5.  La primul termen de judecată, așteptând rândul dosarului clientului meu, am observat că instanța tot invoca această excepție de necompetență generală în dosare cu cetățeni domiciliați în Mare Britanie, având ca temei tocmai ieșirea acesteia din Uniunea Europeană. Am tot urmărit, și în toate acestea instanța intrase în pronunțare pe excepția de necompetență generală a instanțelor române să judece un divorț între 2 români ce locuiesc în Marea Britanie.

Evident a urmat și dosarul meu, iar instanța a ridicat aceeași excepție de necompetență generală a instanțelor române, clientul meu reclamant și pârâta locuind în Marea Britanie. Eu îmi pregătisem între timp concluzii cât mai lămuritoare, cât am așteptat dosarele colegilor mei dinainte. Instanța părea decisă oricum, știam deja soluția, așa că nu m-a surprins când pe portal am văzut soluția prin care a respins cererea de divort a clientului meu admițându-și excepția de necompetență generală.

Evident am formulat recurs, atât eu cât și colega mea avocat care reprezenta pârâta, recursuri admise în totalitate. 

În argumentele din recurs am arătat că noi considerăm că instanța este competentă și este eronată soluția de respingere a cererii de divorț deoarece părțile sunt cetățeni români și, indiferent de locuința lor din afara țării, indiferent de domiciliul lor, instanțele române sunt competente să judece divorțul lor ca litigiu de familie și nu ca litigiu de drept internațional, cum greșit a interpretat instanța de fond.

Privind competența, art 915 alin 2 Cod Procedură Civilă este destul de lămuritor, fixând în competența Judecătoriei Sector 5 litigiile unde părțile nu aleg o altă instanță pe teritoriul României și nici nu mai locuiesc aici. Din formularea acestui articol (dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului Bucureşti.) reiese cu claritate că, atunci când soții nu mai locuiesc în România ci în orice alt stat (terț sau nu de Uniunea Europeană), și nu își aleg o instanță în țară, Judecătoria Sector 5 are o competență general materială și teritorială, o competență extinsă am putea spune, aceasta fiind opțiunea legiuitorului în materie de litigii de familie. A da în competența unei instanțe din alte țări spre soluționare prezentul litigiu ar însemna interpretarea eronată a acestui articol din legea procesuală, ar însemna o adăugare nepermisă la lege și ar însemna o denegare de justiție pentru 2 cetățeni români.

La dispozițiile acestea privind competența se adaugă dispozițiile Regulamentul nr. 2201/2003, care sunt valabile indiferent de faptul că domiciliul cetățenilor este sau nu pe teritoriul unui stat UE, atât timp cât aceștia au cetățenia unui stat membru UE. Actualmente acest Regulament a fost înlocuit de Regulamentul 1111/25-iun-2019 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti şi privind răpirea internaţională de copii, in vigoare începând cu data de 01.08.2022.

Redăm mai jos argumentele instanței de recurs (extras din Hotărârea 105/2022 emisă de Tribunalul București Secția a IV-a civilă).

Din examinarea argumentelor prezentate, se retine că acestea se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă: când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Cu titlu prealabil, tribunalul constată că elementul de extraneitate din prezenta cauză este determinat de reședința părților la data cererii de divort, părțile find cetateni români. De asemenea, se mai retine faptul ca reședința părților la momentul indicat este in Marea Britanie, care nu mai este stat membru al Uniunii Europene. Tribunalul retine incidenta prevederilor Regulamentului nr. 2201/2003, mai precis a dispozitiilor art. 3 alin. 1 lit. b) din Regulamentul nr. 2201/2003: Sunt competente să hotărască in problemele privind divorțul, separarea de drept si anularea căsătoriei instanțele din statul membru: (…) (b) de cetățenie a celor doi soți (…).

Curtea de Justitie a Uniunii Europene, in jurisprudența sa, a reținut că articolul 3 alineatul (1) literele (a) si (b) din Regulamentul r. 2201/2003 prevede mai multe criterii de atribuire a competentei, intre care nu este stabilita o ierarhie. Toate criteriile obiective enunțate la respectivul articol 3 alineatul (I) sunt alternative. Având in vedere obiectivul regulamentului menționat care vizează garantarea securități juridice, articolul 6 din acesta prevede, in esentă, că acele competențe definite la articolele 3-5 din același regulament au un caracter exclusiv. (ex. C-168/08, para 48).

Prin urmare, tribunalul retine că criteriul de stabilire a competentei legat de cetățenia comună a soților prevazut la lit. b) a articolului analizat este un criteriu alternativ celui legat de reședință prevăzut la litera a).  In continuare, tribunalul retine că, din examinarea prevederilor art. 3 alin. 1 lit. b) din regulament, rezultă că nu prezinta importanță faptul că domiciliul sau reședința părților se afla la data sesizării instanței intr-un stat nemembru, fiind suficient pentru atragerea competentei instanței din statul membru cetățenia comună a soților ca aparținând acelui stat membru.

Față de cele de mai sus, reținând ca ambele părți au cetățenie română, că prin cererea de chemare in judecată a fost sesizată instanța română, devin incidente dispozițiile legale enunțate mai sus, instanta română având competenta internațională de solutionare a cererii de divorț.

În ce priveste capetele de cerere referitoare la autoritatea părintească, stabilirea locuinței și programul de legături personale,  tribunalul retine cã potrivit art. 12 din Regulamentul nr. 2201/2003. (1) Instantele din statul membru in care competenta este exercitată in temeiul articolului 3 pentru a hotărî cu privire la o cerere de divorț. de separare de drept sau de anulare a căsătoriei sunt competente pentru orice problemă privind răspunderea părinteasca legată de această cerere atunci când:
(a) cel puțin unul dintre sofi exercită răspunderea părintească față de copil si
(b) competenta acestor instanțe a fost acceptată expres sau in orice alt mod neechivoc de către soți si de către titularii răspunderii părintești, la data sesizării instanței, iar aceasta este in interesul superior al copilului.

In cauza, tribunalul retine că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de textul menționat, astfel: competenta instanței referitoare la cererea de divorț a fost stabilită in temeiul art. 3 din Regulament, ambii soți exercită autoritatea părinteasca față de copil, competenta instanței a fost acceptată in mod neechivoc de către părți, iar, in raport de datele cauzei, este in interesul minorului ca aceste cereri să fie soluționate de instanta ce soluționează cererea de divort.

Prin urmare, tribunalul retine ca instanța română este competentă si cu privire la aceste cereri.

In ce priveste capătul de cerere referitor la pensia de întreținere, tribunalul retine că potrivit art. 5 din Regulamentul r. 4/2009, Cu exceptia cazurilor in care competenta este determinată de alte dispoziții ale prezentului regulament, instanța din statul membru in fata căreia se înfățișează pârâtul este competentă.  În cauză, reținând că partea nu a contestat in vreun mod competența primei instanțe, dimpotrivă a indicat că este de acord cu cererea reclamantului cu privire la pensia de întreținere neformulând nicio obiecție cu privire la competență, tribunalul conchide ca sunt incidente prevederile redate mai sus, instanța română fiind competentă si cu privire la acest petit.

Având in vedere cele ce preced, in temeiul dispozițiilor art. 498 Cod procedură civilă, tribunalul va admite recursul, va casa sentința civilă recurată si va trimite cauza spre rejudecare prime instanțe.