Procesul privind tăgada paternității presupune probe solide din care să reiasă cu certitudine că soțul mamei nu este tatăl biologic al copilului. Partea reclamantă în astfel de procese poate fi copilul, mama, tatăl adevărat (biologic) și tatăl prezumat de lege (soțul mamei).
În astfel de procese nu este suficientă și nici necesară o recunoaștere a pretențiilor de către pârât ori o achiesare a acestuia la pretențiile din cererea de chemare în judecată, instanțele putând considera totuși această achiesare sau acest acord ca un indiciu probator, ca o probă suplimentară în procesul civil. Prezumția de paternitate oferită de lege soțului mamei va trebui răsturnată prin alte probe temeinice, de regulă prin expertiză genetică. În cazuri cu totul și cu totul excepționale, prezumția de paternitate se poate răsturna doar prin martori și interogatoriu, când este imposibilă efectuarea expertizei genetice, așa cum voi relata pe larg mai jos.
În procesul civil de regulă nici o probă nu este supremă, normele de procedură civilă neindicând o regină a probelor. Probele nu au o valoare prestabilită. Instanța de judecată va încuviința și va administra orice probe consideră necesare aflării adevărului în scopul soluționării cauzei respective. Astfel că instanța este suverană pe modalitatea de apreciere a necesității probelor și a valorii acestora în cauza pendinte.
Totuși, în anumite procese, există probe elementare pe care instanțele trebuie să își bazeze hotărârile, cum este și cazul expertizei în procesele privind tăgada paternității. Argumentele de mai jos sunt valabile în bună parte și în procesele privind stabilirea paternității sau filiației.
Vom analiza în cele ce urmează modalitatea în care instanțele se raportează la expertiza genetică extrajudiciară și judiciară, dar și situațiile când aceasta nu poate fi efectuată și consecințele acestui fapt cu privire la cauza pendinte.
Expertiza genetică este acel raport de laborator, întocmit de o clinică/instituție medicală, în care, după prelevarea de probe ce conțin date genetice de la copil și tatăl biologic și/sau tatăl prezumat (soțul mamei), se indică probabilitatea (de regulă în procente aproape de 100%) ca aceștia să aibă (tatăl biologic) sau să nu aibă (tatăl prezumat) calitatea de tată al copilului respectiv.
O expertiză este judiciară când a fost dispusă în cursul procesului de către instanță, făcându-se deci la dispoziția instanței. O expertiză este extrajudiciară când părțile o realizează înafara procesului civil și o depun la dosarul cauzei.
De regulă o expertiză judiciară genetică se efectuează la dispoziția instanței la institutele de medicină legală din țară. Este vorba deci de medicina legală publică ce oferă servicii preponderent la dispoziția instanțelor sau altor autorități publice judiciare. Totuși, o expertiză judiciară genetică privind procesul de tăgadă a paternității se poate efectua și la clinici de medicină legală privată. Acest lucru deoarece normele de procedură civilă nu impun instanței obligativitatea expertizei la centrele de medicină legală publice. Codul de Procedură civilă menționează generic (art. 330) că atunci când este necesar, instanța va solicita efectuarea expertizei unui laborator sau unui institut de specialitate. În atare condiții, dacă un laborator ori o clinică medicală privată are printre serviciile de specialitate oferite expertiza genetică, atunci instanța poate dispune efectuarea expertizei către aceste instituții. Instanța civilă nu este deci legată de efectuarea expertizei în cadrul instituțiilor de medicină legală publice.
O expertiză extrajudiciară genetică este realizată de una din părți prealabil procesului sau în cursul acestuia (de regulă în faza prealabilă de regularizare a cererii de chemare în judecată), din proprie inițiativă. Ea se depune la dosarul cauzei alături de alte probe necesare acestor procese. Expertiza este realizată de regulă la clinici de medicină legală privată (instituții de specialitate, autorizate), din țară sau din străinătate. Este important de știut faptul că orice clinică autorizată să prelucreze și să gestioneze date genetice este o clinică de specialitate în sensul legii procesual civile, o astfel de expertiză fiind suficientă în procesele privind tăgada paternității, indiferent că sunt instituții/laboratoare medicale publice sau private, din țară ori din străinătate. Legea nu distinge între institut/laborator de specialitate public sau privat, deci orice clinică este abilitată de lege să facă expertize genetice, fiind calificată să facă astfel de analize prin autorizația de funcționare.
În practică unele instanțe admit și consideră suficientă o expertiză genetică extrajudiciară, alte instanțe nu admit, ori admit o astfel de expertiză dar o consideră insuficientă și dispun efectuarea unei alte expertize. Lipsa de uniformitate privind acest aspect este dată de suveranitatea fiecărei instanței de a decide, în funcție de fiecare caz, necesitatea, utilitatea, pertinența și concludența unei (acestei) probe. Instanța este suverană în a decide de câte și de ce probe are nevoie în cercetarea judecătorească pentru a se considera lămurite aspectele cauzei.
Suficiența sau insuficiența unei expertize extrajudiciare genetice va fi analizată și în raport de situația de fapt și de mărturisirile părților. Dacă de exemplu tatăl prezumat este de acord cu acțiunea în sensul că mărturisește (prin întâmpinare sau la interogatoriu) că nu a conviețuit deloc cu mama copilului, locuind în țări diferite în perioada concepției, este de la sine înțeles că nu ar mai fi nevoie de altă expertiză, devreme ce mărturia acestuia se completează cu expertiza extrajudiciară de la dosar, expertiză în care se indică cu o probabilitate de 99% tatăl biologic. Dacă nici una din părți nu contestă expertiza extrajudiciară genetică ci dimpotrivă sunt de acord cu rezultatul ei, considerăm că instanța nu poate, din oficiu, să dispună efectuarea unei expertize judiciare, aceasta nefiind necesară.
Dimpotrivă, dacă tatăl prezumat contestă expertiza extrajudiciară genetică, instanța este obligată să analizeze dacă obiecțiunile acestuia sunt întemeiate pe fapte sau acte concrete, ori sunt simple alegații. În aceste situații instanța, pentru a nu leza dreptul la un proces echitabil și pentru a nu afecta egalitatea de arme, dacă tatăl prezumat contestă expertiza extrajudiciară genetică și în același timp solicită o expertiză judiciară (pe care el o va plăti) va putea dispune efectuarea unei expertize judiciare în acest sens. Instanța poate refuza o nouă expertiză dacă cea de la dosar coroborată cu alte probe (mărturisiri ale părților și martorilor cu privire la situația de fapt și lipsa conviețuirii soților) relevă cu suficiență adevărul în cauză.
Ce se întâmplă în cazurile în care o astfel de expertiză nu poate fi realizată? Imposibilitatea de a fi prezent în proces poate fi dată de lipsa sau moartea tatălui prezumat ori biologic, ori lipsa sau moartea copilului pentru care se cere tăgada. Lipsa se traduce prin imposibilitatea acestora de a fi găsiți și de a fi parte în proces. Tot in această categorie sunt și situațiile în care se refuză de către tatăl prezumat sau tatăl biologic efectuarea expertizei. În aceste situații, imposibilitatea unei expertize extrajudiciare sau judiciare genetice nu poate împiedica cursul acestui proces, instanța trebuind să decidă în funcție de celelalte probe: înscrisuri, interogatoriu, martori.
În aceste situații, dacă tatăl biologic sau prezumat ridică drepturi relative la paternitate după ce hotărârea judecătorească a devenit definitivă doar în baza unor astfel de probe (înscrisuri, interogatoriu, martori), are posibilitatea de a cere revizuirea acestei hotărâri ce îi afectează drepturile, deci există un control judiciar în astfel de situații, în măsura în care acesta va proba, printr-o expertiză genetică, realitatea paternității ce diferă de cea statuată prin hotărârea a cărei revizuire se cere.
Cu privire la situația descrisă mai sus, în vechiul cod de procedură civilă nu exista posibilitatea revizuirii pe aspectele indicate mai sus, dar actualul Cod de procedură Civilă permite, în anumite condiții, un astfel de remediu procesual.
CEDO a condamnat România de 2 ori privind acest tip de procese și anume pentru imposibilitatea de a cere revizuirea unor astfel de hotărâri date pe baza unor probe insuficiente și puțin concludente. Cauzele etalon sunt cauza OSTACE contra României soluționată prin Hotărârea CEDO din 25 februarie 2014, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 601 din 12 august 2014 și cauza BOCU împotriva României soluționată prin Hotărârea CEDO din 30 iunie 2020, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 398 din 16 aprilie 2021.
În aceste procese statul român a fost condamnat pentru că nu a dat posibilitatea revizuirii unor hotărâri judecătorești vechi (una din anul 1973 și una din anul 1981) privind paternitatea, deși ambii reclamanți din ambele cauze aveau întocmite expertize genetice extrajudiciare din care reieșea cu claritate că nu erau tații respectivilor copii.