Partajul sau împărțirea unui bun comun aflat în străinătate are reguli specifice având în vedere elementul de extraneitate și anume locul situării bunului. Dacă pentru bunurile comune ce se află în România este arhicunoscut că partajul se va face conform procedurilor și competenței instanței române, pentru bunurile aflate în străinătate lucrurile nu sunt atât de clare.
Proprietatea comună sau coproprietatea devălmașă sau pe cote părți derivă de cele mai multe ori dintr-o succesiune, dintr-o căsătorie (acolo unde regimul matrimonial este cel al comunității), și uneori din convenție (când două sau mai multe persoane achiziționează în comun un bun).
Regulile privind partajul unui bun aflat în străinătate sunt stabilite de Codul Civil, care la capitolul Dispoziții de drept internațional privat, la art. 2.613, dispune că posesia, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra bunurilor, inclusiv cele de garanţii reale, sunt cârmuite de legea locului unde acestea sunt situate sau se află, afară numai dacă prin dispoziţii speciale se prevede altfel. O dispoziție specială este partajul succesoral de care facem vorbire mai jos.
Norma de mai sus este de strictă intrepretare, așa că orice împărțire a unui bun comun va avea loc după regulile și legile naționale ale statului de pe teritoriul căruia se află bunul comun. Așadar procedurile notariale ori avocațiale, convenționale sau judiciare, modalitățile de partajare, stabilirea cotelor, atribuirea bunului, stabilirea și plata sultei, prescripții și tot ce ține de procedura de partaj, vor fi stabilite de legea națională a statului unde se găsesc bunurile.
Bunurile comune ce derivă din regimul matrimonial se vor partaja după legea locului unde se află. Așadar dacă divorțul unor soți care locuiesc în străinătate se poate face în România, în baza cetățeniei lor, aceștia nu pot cere instanței din România partajarea bunurilor lor aflate în străinătate. Dacă vor face o astfel de cerere împreună cu cererea de divorț, instanța va invoca excepția necompetenței generale a instanțelor române privind partajul și va respinge o astfel de cerere de partaj.
În ceea ce privește succesiunea și partajul bunurilor succesorale aflate în străinătate dispozițiile de drept internațional privat prevăd de asemeni reguli specifice. Astfel că partajul succesoral se va derula după legea care se dezbate succesiunea defunctului. Aceasta lege este de regulă legea statului pe teritoriul căruia defunctul a avut la data morții reședința obișnuită, deci unde locuia efectiv la data morții. În acest context, dacă domiciliul/reședința defunctului era la data morții în România, dar acesta avea bunuri în străinătate, mostenirea și partajul bunurilor succesorale va avea loc în România, după legea română, chiar și pentru bunurile aflate în străinătate.
Totuși, normele Codului Civil prevăd o excepție de la această regulă în sensul că există posibilitateatea ca o persoană să aleagă o altă lege decât cea unde locuiește efectiv, și anume legea statului de cetățenie. Legea statului a cărui cetățenie o are poate fi aleasă de o persoană ca lege care se va aplica dezbaterii succesorale dacă alegerea acestei legi are loc prin act valabil ce indeplinește condițiile de fond și de formă pentru o dispoziție de cauză de moarte. De principiu această lege se alege atunci când se redactează testamentul, deci prin testament. De exemplu, dacă defunctul locuia în România la data morții dar era cetățean francez și prin testament a ales ca lege aplicabilă moștenirii legea franceză, atunci dezbaterea moștenirii va avea loc în Franța, după legea franceză, iar partajul bunurilor succesorale va avea loc după regulile de partaj din legea franceză, chiar și pentru bunurile din România.
Așadar partajul bunurilor comune ce derivă din succesiune se va face deci după legea statului unde locuia efectiv defunctul la data morții, sau, dacă prin testament sau alt act valabil a ales înainte de moarte ca lege aplicabilă legea statului de cetățenie a lui, partajul succesoral va urma regulile acestui stat de cetățenie.