Avocat ILIE DORINPentru nerespectarea dreptului de proprietate și a dispozițiilor privind uzucapiunea, Statul român a fost condamnat recent la CEDO. Hotărârea privind dreptul de proprietate și dreptul de uzucapiune a fost emisă în Cauza Oprea și alții împotriva României, hotărâre ce a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 873 din 28 septembrie 2023.
Cererea în fața CEDO a avut ca obiect dispozițiile art. 6 din Convenţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, raportate la respingerea, ca urmare a aplicării retroactive a unei modificări legislative introduse în cursul procedurii, a acţiunii civile introduse de reclamanţi împotriva statului şi a Municipiului Bucureşti, prin care aceştia au solicitat să se constate că au devenit proprietarii unui teren prin uzucapiune, adică prin împlinirea termenului de prescripţie achizitivă.
La 30 iunie 2010, prima reclamantă, doamna Tudora Oprea, şi soţul său, Constantin Oprea, au formulat o acţiune civilă prin care au solicitat să se constate împlinirea termenului de prescripţie achizitivă cu privire la un teren de 819 m2 situat în Bucureşti, compus din două parcele, dintre care una cu o suprafaţă de 253 m2 pe care construiseră un imobil şi pentru care plăteau impozit pe clădiri. Aceştia au explicat că au achiziţionat acest ultim teren pe baza unui act sub semnătură privată, încheiat cu un terţ în 1964, şi că, din acel moment, au ocupat şi cel de-al doilea teren, alăturat celui dintâi, pe care l-au curăţat şi au amenajat o grădină de legume. Aceştia au susţinut că se aflau în posesia întregii suprafeţe de teren în mod neîntrerupt, netulburat şi sub nume de proprietar din anul 1964, întemeindu-şi acţiunea pe dispoziţii ale Codului civil în temeiul cărora prescripţia achizitivă pentru bunuri imobile era de 30 de ani.
Printr-o sentinţă civilă din 6 noiembrie 2013, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a respins acţiunea reclamanţilor. Deşi a constatat că din probele de la dosar reieşea că persoanele în cauză posedau terenul revendicat neîntrerupt, de cel puţin 40 de ani, instanţa a reţinut că fostul proprietar al terenului nu fusese identificat şi a considerat că acesta decedase şi nu avea moştenitori. Prin urmare, aceasta a aplicat art. 26 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 – în versiunea sa rezultată ca urmare a modificării aduse prin Legea nr. 158/2010, care a intrat în vigoare la 22 iulie 2010 – în temeiul căruia terenurile situate în intravilanul localităţilor, rămase la dispoziţia autorităţilor administraţiei publice locale, de la persoane care au decedat fără moştenitori, trec în proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale. În consecinţă, aceasta a considerat că, în temeiul acestor noi dispoziţii, terenurile în cauză făceau parte din proprietatea publică a localităţilor şi, prin urmare, nu puteau fi obiecte de proprietate privată, ci erau scoase afară din comerţ şi nu puteau fi dobândite prin prescripţie achizitivă.
Prima reclamantă şi soţul său au formulat recurs împotriva acestei sentinţe civile. Aceştia au afirmat, printre altele, că modificarea legislativă care a condus la respingerea acţiunii lor intrase în vigoare la 22 iulie 2010, adică ulterior introducerii acţiunii lor la 30 iunie 2010, şi au susţinut, printre altele, că, în temeiul principiului constituţional al neretroactivităţii legii, această modificare legislativă nu era aplicabilă acţiunii lor în justiţie. În această privinţă au invocat, de asemenea, art. 6 din Convenţie şi, în esenţă, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Prin decizia definitivă din 8 septembrie 2014, Tribunalul Bucureşti a respins acest recurs, considerând că noile dispoziţii ale Legii nr. 158/2010 erau aplicabile litigiilor în curs la data intrării în vigoare a acesteia.
Curtea arată că art. 6 implică, printre altele, în sarcina „instanţei” obligaţia de a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi probelor propuse de părţile la o procedură (Dulaurans împotriva Franţei, nr. 34.553/97, pct. 33, 21 martie 2000).
Curtea observă că, în speţă, printr-o hotărâre definitivă din 8 septembrie 2014, Tribunalul Bucureşti a confirmat respingerea cererii reclamanţilor, care se întemeia pe art. 26 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 158/2010 din 12 iulie 2010 – şi anume la o dată ulterioară datei formulării cererii introductive de instanţă (supra, pct. 2-3). Trebuie să se constate că aplicarea imediată a acestei modificări legislative de către instanţele sesizate în speţă a avut drept consecinţă privarea reclamanţilor de orice posibilitate de a obţine câştig de cauză în acţiunea introdusă de aceştia în vederea constatării faptului că au dobândit un drept de proprietate asupra terenului în litigiu prin uzucapiune, adică prin împlinirea termenului de prescripţie achizitivă. Cu toate acestea, Curtea consideră că nu este necesar să analizeze problema dacă dispoziţia legislativă în cauză a adus atingere caracterului echitabil al procedurii desfăşurate de reclamanţi, influenţând, în cursul procedurii, rezultatul litigiului dintre aceştia şi stat şi Municipiul Bucureşti (Vegotex International S.A., citată anterior, pct. 95-123), deoarece, în orice caz, procedura iniţiată de reclamanţi nu a fost echitabilă pentru motivele expuse mai jos.
Guvernul a prezentat Curţii, ca exemple de practică internă, hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţe aflate în circumscripţia a diferite curţi de apel, acoperind majoritatea hărţii judiciare a ţării. Or, Curtea constată că practica instanţelor naţionale astfel invocată nu susţine în mod unanim aplicarea retroactivă, în cazul procedurii în curs, a art. 26 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 158/2010 din 12 iulie 2010. Dimpotrivă, din jurisprudenţa furnizată în dosar reiese că numeroase instanţe au considerat că această dispoziţie legislativă nu era aplicabilă acţiunilor în uzucapiune/constatarea prescripţiei achizitive, care erau pendinte la data intrării sale în vigoare, cu atât mai mult atunci când termenul de 30 de ani, aplicabil în materie de prescripţie achizitivă, s-a împlinit cu mult timp înainte de data intrării sale în vigoare, în iulie 2010.
În plus, Curtea observă că, în hotărârea sa definitivă, Tribunalul Bucureşti nu a răspuns la principalul motiv invocat de reclamanţi, întemeiat pe aplicarea retroactivă a unei modificări legislative survenite în cursul procedurii iniţiate de aceştia. De asemenea, tribunalul nu a explicat motivul pentru care dispoziţia legislativă în litigiu, care prevedea în special că terenurile „rămase la dispoziţia autorităţilor administraţiei publice locale […] trec în proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale […], în baza certificatului de vacanţă succesorală eliberat de notarul public”, era aplicabilă litigiului iniţiat de reclamanţi. În special, hotărârea definitivă din 8 septembrie 2014 nu conţine nicio precizare cu privire la impactul pe care l-au avut în speţă condiţiile impuse de dispoziţia legislativă sus-menţionată, inclusiv eliberarea în prealabil a unui certificat de vacanţă succesorală
Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că Tribunalul Bucureşti nu a efectuat o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi probelor prezentate de părţile la procedură (Dulaurans împotriva Franţei, citată anterior, pct. 33, Virgil Ionescu, citată anterior, pct. 44-47). Prin urmare, a fost încălcat art. 6 din Convenţie.
Reclamanţii consideră, în principal, că redeschiderea procedurii ar fi cea mai adecvată măsură de reparaţie pentru prejudiciul material pe care pretind că l-au suferit. Având în vedere natura încălcării constatate, Curtea apreciază că, în principiu, cel mai adecvat mijloc de reparare a acesteia ar fi redeschiderea procedurii (Dimopulos, citată anterior, pct. 49). În această privinţă, subliniază că, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 10 din Codul de procedură civilă, o hotărâre a Curţii în care s-a constatat o încălcare a unei dispoziţii din Convenţie constituie un motiv specific pentru redeschiderea procesului.
În unanimitate, CEDO stabilește că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie și hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în solidar, în termen de trei luni, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
(i) 5.000 EUR (cinci mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit (pentru această sumă), cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral;
(ii) 6.500 EUR (şase mii cinci sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit pentru această sumă, cu titlu de cheltuieli de judecată;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale.
