Meniu Închide

Trebuie contravenientul să își probeze nevinovăția? Sarcina probei în contravențional

Sarcina probei în plângerile contravenționale este deseori greșit pusă pe umerii contravenientului. Instanțele resping plângerile contravenționale din lipsă de probe, imputând această lipsă contravenientului. Conform normelor legale însă, această obligație nu aparține celui sancționat prin procesul verbal, astfel cum vom vedea mai jos.

Avem în vedere că orice contravenție și orice sancțiune contravențională se circumscriu materiei penale, astfel că o amendă este o acuzație în materie penală. Totuși, deși din punct de juridic-material contravenția are structuri, condiții și elemente de drept penal, din punct de vedere juridic-procesual contravenția face obiectul procedurii civile și nu penale. Acest lucru înseamnă că o plângere contravențională se va judeca conform principiilor și regulilor procesului civil, cu rari (dar mari) excepții de care instanțele ar trebui să țină seama cu prioritate, fiind specificul dreptului procesual contravențional.

Printre aceste rari (dar mari) excepții se află sarcina probei. Astfel că, dacă regula în procesul civil este aceea că cel care ridică o pretenție în fața instanței trebuie să o și probeze, în contravențional lucrurile nu stau așa. Dimpotrivă, contravenientul care ridică ”pretenția” nulității și nelegalității procesului verbal nu trebuie și nu este obligat să o probeze. Desigur, el este obligat să aducă probele pe care le deține sau le poate deține, dar de cele mai multe ori el nu are probe pentru că este în imposibilitate de a avea sau de a culege astfel de probe (prin raportare la contextul faptei contravenționale). Imposibilitatea efectivă a contravenientului de a deține probe în dovedirea nulității ori netemeiniciei procesului verbal sau nevinovăției sale nu îi poate fi imputată. Un contravenient nu poate fi sancționat încă o dată (de instanță prin respingerea plângerii) pentru o faptă al cărui context subiectiv și obiectiv nu îl poate demonstra/proba.

De cele mai multe ori contravenientul nu are și nu poate culege probe pentru a-și susține procesul contravențional, fiind lipsit ab initio de ”muniție”, deci de apărare. Cine are aceste probe deja culese? De la sine înțeles că organul constatator și sancționator le deține, sau conform legii ar trebui să le dețină. Orice contravenție constatată și sancționată trebuie să aibă la bază nu numai ”propriile simțuri” ale organului, ci și un material probator obiectiv, palpabil, verificabil, care să susțină cele ”simțite” și constatate de organul constatator/sancționator. Deși timid, legislația actuală obligă organele de constatare să culeagă și să conserve probe cu privire la faptele contravenționale. Întocmai ca organele de cercetare penală, organele de constatare contravențională au anumite obligații cu privire la probele prin care își susțin acuzația contravențională.

Existența unui material probator cu privire la fapta contravențională este necesar nu numai pentru a evita abuzurile organelor de constatare ci și pentru ca, atunci când actele lor de constatare și de sancționare sunt atacate prin plângere, organul în drept, adică instanța, să poată verifica legalitatea și temeinicia Procesului Verbal de contravenție. Dacă organul poate uza de ”propriile simțuri” la momentul constatării și sancționării faptei, pentru instanță lucrurile nu stau așa. Instanța nu poate uza de propriile simțuri când dă o soluție cu privire la o plângere contravențională. În fapt nici n-ar putea face acest lucru pentru că fapta nu se petrece în fața sa. Instanța își poate întemeia o soluție strict pe baza materialului probator ce relevă sau ar trebui să releve condițiile obiective și subiective ale contravenției.

În fața instantei trebuie aduse dovezi cu privire la faptă, pentru ca instanța să constate cum a fost săvârșită și cum s-a petrecut fapta la momentul constatării ei de către agent, ca mai apoi să delibereze dacă se impune sau nu anularea procesului verbal. Ce a constatat agentul trebuie din nou să fie constatat de către instanță, dar de data asta prin intermediul probelor, nu prin intermediul ”simțurilor”. Oricum constatarea prin ”simțuri” ale organului de cercetare contravențională și nu pe bază de probe este o reminiscență din epoca comunistă, nedemnă de un stat de drept. Confuzia dintre ”simțurile agentului” și ”probele dreptului” va trebui la un moment dat eliminată din lege, mai cu seamă că uneori sancțiunile contravenționale sunt de o severitate și de o gravitate asemănătoare sancțiunilor penale. În opinia noastră o contravenție ar trebuie sancționată doar dacă este probată obiectiv, nu subiectiv prin simpla și neverificabila ”simțire a organului/agentului”.

În acest context apare practica neunitară a instanțelor cu privire la sarcina probei în contravențional. Majoritatea instanțelor resping plângerile contravenționale ca neîntemeiate din lipsă de probe, în sensul că nu s-a probat de către contravenient o altă situație de fapt, alte elemente ale faptei, deși acesta indică în plângere că nu dispune de probe în acest sens.  Puține instanțe intră în rolul lor activ și își îndeplinesc rolul lor legal cu privire la materialul probator în materie contravențională, rol despre care am menționat la început că diferă față de procesul în care se judecă o pretenție civilă, astfel cum îl explicăm în cele ce urmează.

Temeiul legal al rolului activ al instanței în ceea ce privește probatoriul este articolul 34 din OG 2/2001 care menționează că instanța competentă să soluționeze plângerea, după ce verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe cel care a făcut-o și pe celelalte persoane citate, dacă aceștia s-au prezentat, administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalității și temeiniciei procesului-verbal, și hotărăște asupra sancțiunii, despăgubirii stabilite, precum și asupra măsurii confiscării. 

Curtea Constituțională a explicat acest temei de mai sus și a dispus că procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției se bucură de prezumția de  legalitate, însă, atunci când este formulată o plângere împotriva acesteia, este contestată chiar prezumția de care se bucură. În acest caz, instanța de judecată competentă va administra probele prevăzute de lege,  necesare în vederea verificării legalității și temeiniciei procesului-verbal. Cel care a formulat plângerea nu trebuie să își demonstreze propria nevinovăție, revenind instanței de judecată obligația de a administra tot probatoriul necesar stabilirii și aflării adevărului. (Decizia 42/2010). Curtea a reluat aceste dispoziții și în Decizia 122/2019.

Reiese din cele de mai sus că sarcina probei în materie contravențională nu poate fi pusă pe umerii contravenientului, acesta neavând (în 99% din cazuri) nici o probă cu privire la fapta de care este acuzat. Probele cu privire la fapta contravențională sunt la organul constatator, iar instanța este obligată să le ceară instituției din care acesta face parte.

Așadar, pe de o parte, contravenientul nu trebuie să își probeze nevinovăția, dar poate aduce sau indica probe, în măsura în care deține ori poate indica mijloace de probă, iar pe de altă parte, organul constatator trebuie să dețină probe și trebuie deci să demonstreze vinovăția persoanei acuzate și sancționate.

După ce instanța a cerut probe instituției din care face parte agentul constatator iar aceasta nu a depus la dosar probele solicitate, se poate ajunge la o lipsă de material probator și, în consecință, la lipsa posibilității de verificare a faptei și temeiniciei sancțiunii contravenționale. Lipsa de material probator ori existența unui material probator vag nu trebuie să conducă la respingerea ca neîntemeiată a plângerii contravenționale, petentul contravenient nefiind cu nimic vinovat că agentul constatator nu a cules și nu a conservat probe. Lipsa de material probator ori existența unui material probator vag nu îi poate fi imputată contravenientului tocmai pentru că el nu are obligația legală de a culege și conserva acest material probator, ci doar agentul are această obligație. Contravenientul nici nu ar putea culege ori conserva acest material probator. Nu intră în discuție puținele cazuri când petentul  – contravenient deține anumite mijloace de probă și poate să își probeze nevinovăția; acestea reprezintă rarele excepții în materie contravențională.

Deși în materie penală lipsa de probe conduce la clasare ori la încetarea procesului penal, în materie contravențională dispozițiile legale nu sunt atât de clare. În penal, dacă  organul de cercetare penală nu a strâns suficiente probe să își susțină acuzația penală, făptuitorul este exonerat de răspundere penală și nici o acțiune penală nu mai poate fi începută ori continuată împotriva sa. În contravențional, din păcate, la acest moment, nu avem astfel de dispoziții, deși ele sunt absolut necesare și trebuie introduse în lege. În contravențional organul de cercetare/constatare/sancționare contravențională poate începe o acțiune contravențională, poate aplica o sancțiune contravențională, poate deci face o acuzație penală chiar dacă nu are nici o probă ci doar a ”simțit” fapta contravențională.  ”Propriile simțuri” ale organului de cercetare/constatare/sancționare contravențională echivalează în dreptul român cu probele. Simțurile organului sunt suficiente, alte probe nu îi trebuie agentului, pentru a aplica o sancțiune contravențională. Dar ”simțurile” funcționează doar la constatarea faptei, ele nu pot fi verificate de instanță pentru că – procesual vorbind – agentul nu poate fi citat în proces pentru a spune judecătorului ce și cum anume a ”simțit”…  Este de la sine înțeles că avem de a face cu o lacună legislativă și cu o reminiscență a vechiului sistem de drept.

Legiuitorul trebuie să desprindă contravenționalul de practicile vechiului sistem de drept în care acuzatul era obligat să își probeze nevinovăția ori acesta era obligat să probeze lipsa de temeiniciei a acuzație penale formulate împotriva sa, chestiuni oricum la limta imposibilului. În statul de drept, există principiul conform căruia temeinicia acuzației penale, astfel cum este și contravenția, trebuie probată doar de acuzator.

Lipsa de probe în contravențional nu conduce la exonerarea de răspundere contravențională ca în dreptul penal, deși tot de o acuzație în materie penală este vorba. Lipsa de probe nu numai că nu conduce la exonerarea de răspundere contravențională, dar dimpotrivă, ceea ce este șocant într-un stat de drept, această lipsă de probe îi este imputabilă acuzatului – contravenient, deși el nu are nici o obligație legală în acest sens.

Din cele de mai sus, reiese cu claritate că este nu numai nedrept, dar în același timp cu totul și cu totul aberant ca unui acuzat să i se ceară probe pe care nu le are și nici nu le poate avea, ca mai apoi, să fie sancționat că nu le are și că nu le-a putut avea. În acest context, în momentul analizei unei plângeri contravenționale, sarcina instanțelor este de a se aplica cu mult mai multă rigoare asupra acestor procese, și de a solicita instituției agentului constatator/sancționator probe cu privire la fapta imputată contravenientului.

În concluzie, lipsa probelor în contravențional, imputabilă exclusiv instituției agentului constatator/sancționator, trebuie să conducă la aplicarea principiului in dubio pro reo, principiu de drept penal ce protejează contravenientul. Astfel că, în procesele contravenționale unde nu sunt probe sau probele nu relevă cu claritate/exactitate fapta de care este acuzat contravenientul, pentru ca temeinicia acesteia să poată fi verificată de instanță, plângerea nu ar trebui respinsă ca neîntemeiată cum e practica judiciară la acest moment, ci plângerea contravențională ar trebui admisă iar procesul verbal anulat pentru lipsa de temeinicie a acuzației.

 

 

Print Friendly, PDF & Email

2 Comments

  1. Dinescu Iulian

    Buna ziua, mi-a fost luat permisul la începutul anului pentru nu as fi acordat prioritate unor pietoni. Ne fiind adevărat am contestat și din lipsa de probe ce ar fi trebuit să revină agentului pentru că era singurul in acel moment care putea dovedi mi sa dat câștig de cauză și sa anulat PVC. Poliția a făcut apel la Tribunalul București și atunci am menționat că era o camera video însă politia nu a binevoit să dispună înregistrarea ei. Am înțeles la apel unde m-am prezentat că tot eu as fi putut și trebuit să cer in 25 zile înregistrarea la administrația locală lucru pe care eu nu îl știam. Din acest motiv și doar pe baza “simțurilor” agentului sa dat câștig de cauză agentului și sunt sancționat pe nedrept. Ce pot face acum când decizia este definitivă și pe nedrept aplicata? Unde este dreptatea?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Postări recente