Scurte considerații privind răspunderea delictuală și ilicitul civil (II)

Am scris în martie câteva scurte considerații privind răspunderea delictuală și prejudiciile cauzate prin delicte civile. Completăm acel articol cu o listă a cauzelor faptelor ilicite ce conduc la producerea pagubei. De asemeni se regăsesc câteva diferențe între ilicitul civil și ilicitul penal.

Repararea daunelor materiale reprezintă restabilirea situației de fapt astfel cum era înainte de fapta ilicită. Prejudiciul material este format din totalitatea modificărilor determinate de acțiunea celui care comite un delict civil. Toate pagubele materiale însumează prejudiciul material. Acesta este minima reparație ce se va dispune cu precădere în natură, iar dacă acest lucru nu se poate, prin echivalent financiar.

Repararea daunelor morale este o pedeapsă civilă, un fel de compensație în care s-ar regăsi în termeni generici răzbunarea din vremurile când nu exista lege. Daunele morale se deosebesc de cele materiale prin aceea că ele produc transformări de ordin subiectiv – psihic și afectiv, nefiind palpabile ori vizibile și nici măsurabile. Ele se compensează tocmai pentru că nu pot fi cuantificate, măsurate și reparate. Această compensație se poate înțelege sub forma unei satisfacții pentru cel care a suferit o atingere morală (compensația produce satisfacție).

Putem analiza latura obiectivă și latura subiectivă a infracțiunii pe de o parte,  și latura obiectivă și latura subiectivă a delictului civil pe de altă parte, prin prisma acelorași cadre. Înafară de incriminarea legală specifică a fiecărei fapte penale, cadrul obiectiv și subiectiv este același în cazul faptei ilicite civile, diferența se poate observa doar în direcția răspunderii și sancțiunii.

Raportat la cadrul obiectiv, doctrina a consacrat mai multe cauze ce explică fenomenologia faptei ilicite.

Teoria cauzei proxime. Cauza proximă sau ultima cauza este proprie dreptului anglo-saxon. Doar ultima cauză, sau cauza imediată trebuie sa atragă răspunderea, această ultimă cauză înglobând și celelalte cauze anterioare. Este reținuta ca și cauză doar fapta care a provocat cea din urmă, direct și imediat, paguba.

Teoria cauzei specifice. Este specifică cauza care merită această calificare prin prisma eficacității precumpănitoare care trebuie să îi fie recunoscută în producerea pagubei sau rezultatului socialmente păgubos. Se face o distincție intre cauzele principale și secundare urmând ca din cele principale să fie aleasă cauza specifică. Sistemul însă nu poate sa dea o dezlegare chestiunilor unde există o multiplicitate de cauze ce nu pot fi gradate.

Teoria cauzei adecvate presupune analiza cauzei fără de care nu s-ar fi putut produce rezultatul păgubitor. Cauza adecvată este cauza sine qua non, sau cauza susceptibilă să provoace paguba. Fără aceasta cauză fapta nu s-ar fi produs sau nu ar fi produs acel rezultat ilicit.

Sistemul categoriilor de posibilitate și realitate: devreme ce rezultatul păgubitor s-a produs, este de la sine înțeles că a existat o împrejurare  prin efectul căreia acest rezultat posibil a devenit real. Dacă împrejurarea care a transformat posibilul în real a fost conduita ilicită a omului ne aflăm fără îndoială în fața unui raport de cauzalitate.

Există raport de cauzalitate între o faptă și prejudiciu dacă fapta precede și determină prejudiciul în mod nemijlocit sau prin mijlocirea unor alte fapte sau lucruri.

Prezumția de responsabilitate privind paza juridică conține o prezumție legală de culpă/neglijență pentru cel care are controlul și supravegherea unei alte persoane sau unui lucru. Acest fapt este o formă de garanție a riscului pentru persoanele vătămate.

Este îndestulător ca o condiție/cauză să prefacă o posibilitate eventuală și abstractă într-o posibilitate actuală și concretă, și astfel să contribuie cauzal la realizarea unei fapte imediat păgubitoare.

Fapta este ilicită dacă prin ea se încalcă norme prevăzute expres sau tacit de către lege. Normele morale de conviețuire socială, nescrise, fac parte din conduita legală ce trebuie respectată de oameni. Ilicitul înseamnă atingerea unui drept sau interes legitim, drept sau interes cuprins în aceste norme de conviețuire socială. Ilicitul se traduce printr-un comportament nepermis, neîngăduit, prohibit, interzis, și nescuzabil, comportament care violează ordinea juridică, socială și morală. Ilicitul este raportul de contrarietate dintre un fapt și o normă socială.

Ilicitul penal este activ doar când se săvârșește o faptă prevăzută expres de legea penală, pe când ilicitul civil este activ în orice caz în care se săvârșește o faptă ce aduce atingere unui drept ori interes legitim al unei persoane, indiferent că este prevăzut expres în legislație. Multitudinea și complexitatea de fapte civile ce atrag răspunderea civilă fac imposibilă prevederea lor expresă în legi, din acest motiv răspunderea delictuală protejează în mod general drepturile și interesele legitime al omului. Din alt punct de vedere, faptele penale au o incriminare specială pentru gravitatea lor pentru societate și prin raportare la sancțiuni, pe când faptele delictual-civile au o incriminare generală pentru că lezează interese private și sancțiunile pot fi dispuse sau nu, în funcție de opțiunea subiectului vătămat.

Atingerea adusă drepturilor persoanei înseamnă o lezare a acesteia, devreme ce drepturile ei se contopesc ființial în aceasta. Dreptul unei persoanei (subiect activ la dreptului) este puterea recunoscută de norme prin care acea persoană pretinde celorlalte persoane (subiecte pasive ale dreptului său) să dea, sa facă sau să nu facă ceva, apelând la nevoie la puterea de constrângere a statului.