Separarea în fapt – motiv și temei de divorț

În ce condiții este separarea în fapt un motiv și un temei de divorț.

Divorțul presupune mai multe etape în viața de familie. În primul rând acesta intervine în faza emoțională, când un soț sau ambii nu mai au nici o conexiune de natură emoțională. Separarea emoțională este o distanțare totală și definitivă de soț/soție. Dacă nu este totală și nici definitivă soții pot încerca remedierea problemelor de familie cu ajutorul unui terapeut, psiholog, preot, etc, încercând reconsolidarea relației.

Separarea emoțională se continuă cu o separare de natură financiară, sexuală, temporală, și ulterior locativă. Toate aceste tipuri de separații pot interveni cumulate sau individuale, în același timp sau succesiv. În momentul când un soț ajunge la o separare financiară, sexuală, temporală și locativă, putem spune că divorțul a avut loc în fapt. Urmează divorțul în drept, mai devreme sau mai târziu.

Separarea temporală este atunci când un soț nu mai petrece nici un fel de timp împreună cu celălalt, fixându-și timpul liber de seară, din weekenduri și din vacanțe/concedii cu alte persoane. Separarea locativă este atunci când un soț se mută din locuința conjugală. Este momentul final al divorțului în fapt și etapa finală a căsniciei celor doi, fiind printre cele mai grele momente pentru ei. Este etapa de la care se ajunge la procesul juridic de divorț.

În contextul în care un soț părăsește căminul conjugal se pune problema dacă acesta are sancțiuni juridice sau dacă acest act al său are consecințe împotriva lui. Este cel care părăsește căminul vinovat cu ceva în fața legii?

În legislația actuală cel care părăsește domiciliul conjugal nu poate suporta nici o consecință de natură juridică. Părăsirea domiciliului conjugal nu este un fapt sau act ilicit și deci nu atrage nici o răspundere civilă sau de altă natură. În fața legii nu este vinovat.

Separarea în fapt ce urmează părăsirii domiciliului conjugal poate fi folosită într-un proces de divorț ca argument în ruperea relațiilor de familie și desfacerea căsătoriei, fiind suficientă prin ea însăși pentru pronunțarea divorțului. Separarea în fapt, indiferent din culpa cui intervine, este un motiv suficient de divorț, dacă unul din soț deschide și stăruie într-un proces de divorț. O familie în care un soț stă la nord și celălalt la sud, nu este o familie și legea nu încurajează familiile ori căsătoriile fictive sau de conveniență.

Totuși, dacă soțul care a rămas în căminul conjugal nu este cu nimic vinovat de plecarea celuilalt ci doar acesta din urmă este vinovat de ruperea relațiilor conjugale, se poate pronunța divorțul din vina lui exclusiv. Dacă soțul sau soția care a rămas în căminul conjugal a deschis un proces de divorț împotriva celui care a abandonat familia, poate avea o hotărâre judecătorească în care să se menționeze vina exclusivă a celui care a părăsit căminul conjugal. Acest lucru în măsura în care a cerut și insistă în pronunțarea divorțului din vina exclusivă a aceluia. Totuși, dacă nu se cer despăgubiri/daune pentru ruperea căsătoriei ori prestații compensatorii, stabilirea culpei exclusive a unui soț nu aduce nici un beneficiu de ordin financiar soțului care câștigă un astfel de proces.

Dacă separarea în fapt durează până în 2 ani, atunci separarea este un simplu motiv de divorț, nu și un temei de divorț.

Separarea în fapt devine temei de divorț dacă durează peste 2 ani de zile, indiferent cine a părăsit domiciliul conjugal. Temeiul de divorț este articolul 935 Cod Procedură civilă, articol ce stipulează că atunci când soții sunt separați în fapt de cel puțin 2 ani, oricare dintre ei va putea cere divorțul, asumându-și responsabilitatea pentru eșecul căsătoriei. In acest caz, instanța va verifica existența și durata despărțirii în fapt si va pronunța divorțul din culpa exclusivă a reclamantului.

Cu privire la textul legal de mai sus se impun totuși câteva precizări. Separarea îndelungată este așadar și un motiv dar și un temei de divorț.

Ca motiv de divorț separarea, fie că e de scurtă durată, fie că e de lungă durată (peste 2 ani de zile), poate fi folosită oricând în orice proces de divorț întemeiat pe orice alte motive de divorț, conexe sau complementare. În acest context soțul care cere divorțul din culpa exclusivă a celuilalt, va proba toate aspectele și toate motivele de divorț indicate, instanța urmând a se pronunța privind vina (culpa) exclusivă a aceluia sau vina (culpa) comună în funcție de probatoriul administrat.

Ca temei de divorț, separarea îndelungată (de peste 2 ani de zile) trebuie să existe la momentul formulării cererii de divorț. Pentru pronunțarea unui astfel de divorț se va cere și va fi suficientă dovedirea separării în fapt și durata acesteia; odată probată separarea și durata de peste 2 ani de zile, instanța va putea pronunța divorțul. În acest tip de divorț întemeiat pe separarea îndelungată, soțul care cere divorțul va trebui să știe că acest proces de divorț se va pronunța din vina sa exclusivă (a reclamantului). Legiuitorul instituie o prezumție de culpă în sarcina sa, deși acesta poate să fie sau să nu fie vinovat de această separare. Este de neînțeles această rațiune legislativă, devreme ce se putea reglementa ca acest divorț bazat pe separarea îndelungată să poată fi pronunțat fără a se menționa culpa vreunui soț, existând deja această posibilitatea la divorțul remediu (prin acord).

În orice caz, până la o nouă reglementare, separarea îndelungată poate fi folosită ca temei de divorț dacă soțul reclamant nu dorește obținerea unei hotărâri în care să se menționeze culpa exclusivă a celuilalt soț, neavând decât interesul de a fi divorțat în actele de stare civilă, asumându-și el vina pentru eșecul căsătoriei. Legea impune asumarea acestui eșec al căsătoriei, dar soțul reclamant are un drept de opțiune între a invoca separarea ca motiv sau ca temei de divorț.

Culpa exclusivă a soțului pârât, culpa comună a lor sau culpa reclamantului (asumată dacă folosește separarea în fapt ca temei de divorț) nu au nici o importanță asupra partajului bunurilor comune, dacă se pune problema unui partaj.

Stabilirea culpei exclusive a soțului pârât are o importanță substanțială dacă se pune – în procesul judiciar de divorț – problema unor despăgubiri/daune ori problema unei prestații compensatorii. Dacă se solicită instanței acordarea de despăgubiri/daune ori unei prestații compensatorii, acestea se acordă doar dacă soțul pârât va fi găsit exclusiv vinovat de eșecul căsătoriei. Culpa exclusivă a acestuia va trebui dovedită, și deci, în acest context este exclusă posibilitatea folosirii separării în fapt ca temei de divorț. Eventual va putea fi folosită ca motiv de divorț, dacă soțul pârât a părăsit – fără motiv și fără concursul soțului reclamant, domiciliul conjugal.

În funcție de fiecare situație, motivele și temeiurile de divorț menționare în cerere sunt foarte importante,  de ele depinzând și probatoriul administrat (mai amplu sau mai sumar) și soluția instanțelor (cu stabilirea sau menționarea ori nu a culpei). Soțul care inițiază un astfel de demers judiciar trebuie să cunoască posibilitățile sale legale, să-și contureze interesele și să indice în mod clar motivele și temeiurile de divorț, pentru a-și atinge scopul dorit.