Meniu Închide

Statul român condamnat de CEDO la daune de 10.000 de euro pentru pasivitate și lipsă de măsuri concrete față de alienarea parentală paternă. Extras din Hotărâre.

În Monitorul Oficial cu numărul 577 din 15 iulie 2019 a fost publicată hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza R.I. și alții împotriva României, din 04.12.2018 (cererea nr. 57.077/16).

Din cuprins reiese că statul român a fost pasiv când a constatat existența unei alienări parentale din partea tatălui, nefăcând nimic pentru a sista alienarea exercitată de tată și nici pentru a contribui la ameliorarea relației mamei cu copiii.

Mama copiilor a făcut plângeri la instituții și autorități însă toate petițiile au fost soluționate lacunar și nimeni nu a luat o măsură concretă pentru a soluționa disputa și a pune capăt alienării parentale făcută de tatăl copiilor în dauna drepturilor mamei și a interesului superior al copilului.

Mai mult, durata enormă a procedurilor privind punerea în executare a măsurilor de încredințare a minorilor și lipsa efectivă a legăturilor dintre mamă și copiii a condus la o deteriorare substanțială a acestor legături, statul fiind singurul vinovat în această situație.

Deteriorarea relațiilor dintre mamă și copii nu îi poate fi imputată acesteia devreme ce autoritățile au asistat pasiv la alienarea săvârșită de tată ani la rând. Culpa statului nu poate fi trecută în sarcina mamei care dorea consolidarea legăturilor cu copiii și a făcut mereu demersuri în acest sens. Lipsa măsurilor care puteau fi luate doar de către organele și autoritățile statului a permis practic continuarea alienării parentale făcută de tată, alienare care s-a continuat în timp ajungând la un grad critic.

Hotărârea aceasta constituie un motiv arhisuficient pentru autoritățile statului angrenate în măsurile privind încredințarea minorilor (Direcțiile de protecție a copilului, poliție, executori judecătorești având concursul psihologilor, psihoterapeuților, avocaților, mediatorilor) de a da dispoziții și de a lua măsuri efective prin care un titlu executoriu  cu privire la minori să fie pus în executare reală. De asemeni Hotărârea aceasta ar trebui să conducă la conștientizarea organelor statului că celeritatea în astfel de situații este un principiu sacru și măsurile trebuie luate/tratate cu urgență, altfel pot fi tardive și pot avea consecințe iremediabile.

Trecerea timpului în privința relațiilor copiilor minori cu părintele care dorește să aibă astfel de relații dar acestea îi sunt obstrucționate de părintele alienator are consecințe deosebit de grave asupra copiilor și conduce la lezarea interesului superior al acestora.

 

Extras din Hotărârea CEDO :

La cererea primei reclamante (asigurarea probelor), Judecătoria București a solicitat, la 7 iulie 2015, o evaluare psihologică a copiilor și a părinților acestora. După mai multe întâlniri în perioada 13 august-30 octombrie 2015, psihologul a prezentat un raport la 17 noiembrie 2015. A constatat că nu existau indicii de abuz fizic din partea mamei, dar că exista un indiciu de abuz psihologic sub forma alienării parentale, exercitat de tată. Părțile relevante din raport sunt următoarele:

(1) În cursul expertizei nu au existat informații relevante din partea copiilor care să confirme existența abuzurilor fizice comise de mama lor. Evaluarea a evidențiat doar declarațiile copiilor și ale tatălui lor, precum și opoziția ambilor copii față de mama lor.

(2) Întrucât sunt implicați în conflictul parental, copiii prezintă frecvent indicatori emoționali și comportamentali asociați frecvent […] cu abuzul psihologic. […]

(3) Există […] mai multe simptome ale sindromului alienării parentale, în special în ceea ce îl privește pe [al doilea reclamant]. […]

În special în cazul copiilor minori, comportamentul tatălui corespunde profilului «părintelui alienator» care se comportă în acest mod fără a avea o convingere reală că poate proteja și îngriji copiii mai bine decât mama lor. Comportamentul său poate fi, de asemenea, legat de o aversiune profundă, și ostilitate, față de mama copiilor, ceea ce are legătură mai mult cu relațiile dintre adulți decât cu capacitățile parentale ale acestora.

Potrivit literaturii de specialitate, părintele alienat joacă, de asemenea, un rol în pierderea legăturilor sale cu copilul. Din informațiile oferite în timpul interviului de către dna [R. I.] reiese faptul că s-a confruntat ocazional cu îndoieli și incertitudini cu privire la rolul său de mamă, ceea ce ar fi subminat relația ei de atașament ferm față de copiii săi în primii ani ai copilăriei acestora.

Recomandări

  1. Se recomandă ca părinții să urmeze consiliere psihologică, pentru a beneficia de asistență la găsirea unor metode de cooperare pentru bunăstarea actuală și viitoare a copiilor lor. […]

Părinții trebuie să fie conștienți de faptul că alienarea parentală are consecințe negative asupra dezvoltării copiilor; fără o intervenție specializată și fără participarea conștientă a ambilor părinți, copiii pot dezvolta probleme emoționale sau comportamentale.

  1. Se recomandă ca cei doi copii să nu mai fie implicați în conflictul dintre părinți. Expunerea lor la conflictele parentale a avut un efect traumatizant asupra acestora și a lăsat urme dureroase în dezvoltarea lor emoțională.Prin decizia definitivă din 15 mai 2018, Tribunalul București a admis apelul, a casat sentința anterioară și a respins cererea R. pentru încredințarea fizică a minorilor. Instanța a constatat următoarele:

“[…] [prima reclamantă] nu se află în culpă în neexecutarea sentinței nr. 590A/5 mai 2014, în măsura în care statul român avea obligația pozitivă de a lua de urgență toate măsurile legale necesare pentru a proteja dreptul la viața de familie al [primei reclamante], înapoind imediat copiii la domiciliul mamei lor, pentru a evita alienarea parentală prezentată de copii față de [prima reclamantă].

Prin urmare, sancționarea [primei reclamante] cu pierderea posibilității de a-i avea alături pe copiii săi, pentru împrejurări de care nu aceasta este responsabilă, […] ar afecta fondul dreptului său de acces la o instanță și [dreptului] la respectarea vieții sale de familie. […]

Instanța reține că decizia instanței de fond de stabilire a locuinței minorilor la tatăl lor pe motiv că aveau față de acesta o afecțiune puternică și că refuzau să comunice cu [prima reclamantă] este consecința directă a neexecutării sentinței nr. 590A/5 mai 2014. [R.] a avut o posibilitate reală de a influența copiii să își considere mama o străină, un pericol pentru relația tată-copii și un pericol pentru sănătatea lor. […]

Ruperea legăturilor de familie dintre mamă și copiii săi va deveni fără îndoială permanentă în cazul în care minorii vor locui cu tatăl lor și, prin urmare, orice program de vizitare pentru mamă și minori va fi iluzoriu și formal, în măsura în care mama nu a reușit să obțină executarea unei sentințe definitive pentru mai mult de 4 ani și, deoarece, în acest timp, practic nu a putut nici măcar să stea de vorbă cu copiii.”

Motivarea curții:

Curtea a considerat anterior că desfășurarea ineficientă și, în special, cu întârziere, a acțiunilor de încredințare poate determina o încălcare a art. 8 din Convenție (a se vedea Eberhard și M., citată anterior, pct. 127). În acest context, o măsură este apreciată ca fiind adecvată în funcție de celeritatea cu care este pusă în aplicare, deoarece trecerea timpului poate avea consecințe ireparabile asupra relațiilor dintre copii și părintele care nu locuiește cu ei (a se vedea, printre multe altele, Ignaccolo-Zenide, citată anterior, pct. 102). Durata procedurilor în care sunt implicați copii capătă o importanță deosebită, deoarece există întotdeauna pericolul ca orice întârziere procedurală să aibă efect asupra soluționării de facto a problemei în fața instanței (a se vedea H. împotriva Regatului Unit, 8 iulie 1987, pct. 89-90, seria A nr. 120; și P.F. împotriva Poloniei, nr. 2.210/12, pct. 56, 16 septembrie 2014).

Curtea reiterează faptul că, într-o cauză de acest tip, o măsură este apreciată ca fiind adecvată în funcție de celeritatea cu care este pusă în aplicare (a se vedea supra, pct. 56). Obligația autorităților de a acționa prompt este și mai importantă în cazuri precum cel de față, în care părintele căruia îi sunt încredințați copiii solicită înapoierea copiilor din partea unei persoane (celălalt părinte sau un terț) care reține copiii fără niciun drept și fără consimțământul persoanei căreia îi sunt încredințați copiii (a se vedea Amanalachioai, citată anterior, pct. 93 in fine). În prezenta cauză, au trecut 5 ani de când prima reclamantă a avut ultima dată posibilitatea de a-și exercita drepturile părintești. În decizia definitivă din 15 mai 2018, Tribunalul București a reafirmat dreptul acesteia de a locui împreună cu copiii și a reiterat că autoritățile aveau obligația de a lua urgent toate măsurile legale necesare pentru a asigura înapoierea copiilor la locuința mamei lor (a se vedea supra, pct. 36).

În orice caz, Curtea reiterează că lipsa de cooperare dintre părinți nu scutește autoritățile de luarea tuturor măsurilor care pot contribui la menținerea sau restabilirea legăturilor de familie (a se vedea Nicolo Santili împotriva Italiei, nr. 51.930/10, pct. 73, 17 decembrie 2013, cu trimiterile suplimentare).

În ceea ce privește măsurile concrete luate de autorități pentru a înlesni reîntregirea familiei reclamanților, din informațiile aflate la dosar reiese că direcțiile publice de protecție a copilului au rămas relativ pasive în cazul reclamanților. Mai concret, prima reclamantă a făcut două sesizări la DGASPC București cu privire la problemele întâmpinate la vizitarea copiilor săi, dar instituția nu a fost în măsură să acționeze deoarece R. nu era acasă atunci când reprezentanții acesteia au încercat să facă o vizită acolo (a se vedea supra, pct. 12 și 14). Nu există nimic care să arate că reprezentanții au făcut ceva mai mult decât o simplă încercare de a face o vizită la domiciliul lui R. sau că au instituit un mecanism de sancționare a acestuia pentru atitudinea de obstrucționare. În această privință, Curtea recunoaște eforturile constante depuse de prima reclamantă pentru executarea deciziilor de încredințare a copiilor (a se vedea supra, pct. 31) și pentru protejarea copiilor săi împotriva influenței tatălui lor, inclusiv prin alertarea DGASPC și a Parchetului cu privire la comportamentul acestuia (a se vedea, de exemplu, supra, pct. 22, 24 și 33).

Curtea observă, de asemenea, că, deși un psiholog a indicat autorităților la 22 ianuarie 2015 necesitatea imediată de a evalua copiii (a se vedea supra, pct. 17), acestea nu au dispus niciodată o astfel de expertiză. Abia după ce prima reclamantă a solicitat o hotărâre judecătorească s-a efectuat evaluarea, iar abuzul psihologic sub forma alienării parentale exercitate de tată a fost confirmat în raportul psihologului din 17 noiembrie 2015 (a se vedea supra, pct. 22). Curtea deplânge faptul că autoritățile nu au acordat o atenție deosebită destrămării progresive a legăturii dintre prima reclamantă și copiii săi și nici comportamentului manipulator al tatălui (a se vedea, mutatis mutandis, Amanalachioai împotriva României, nr. 4.023/04, pct. 100, 26 mai 2009).

Considerațiile de mai sus sunt suficiente pentru a permite Curții să concluzioneze, fără a aduce atingere rolului său subsidiar, că autoritățile nu au acționat în timp util și nu au făcut ceea ce era rezonabil în acele circumstanțe pentru executarea sentințelor de încredințare a minorilor, nereușind astfel să realizeze un echilibru just între interesele concurente ale persoanei și ale comunității. În concluzie, reclamanții nu au beneficiat de o protecție efectivă a dreptului lor la respectarea vieții lor de familie.

Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenție.

CEDO hotărăște:

a)că statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în termen de 3 luni, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății:

(1) 7.500 EUR (șapte mii cinci sute de euro) în solidar celui de al doilea și celui de al treilea reclamant pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, care se vor ține în depozit bancar în favoarea acestora;

(2) 3.199,37 EUR (trei mii o sută nouăzeci și nouă de euro și treizeci și șapte de eurocenți) primei reclamante pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;

b)că, de la expirarea termenului de trei luni menționat și până la efectuarea plății, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;

 

Print Friendly, PDF & Email
Posted in Dreptul Familiei

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *