Avocat ILIE DORINSub masca transpunerii Directivei 29/2012, legiuitorul român face grăbit pași înpoi în ceea ce privește drepturile și interesele persoanelor vătămate atunci când vorbim de recuperarea prejudiciilor rezultate din infracțiuni. Prin OUG 24 din 10.04.2019 dreptul la un mediator al persoanei vătămate este grav desconsiderat prin impunerea condiției în sarcina inculpatului de recunoaștere a faptei în fața organelor judiciare prealabil oricărei proceduri de mediere, condiție care nu există la împăcare sau la retragerea plângerii prealabile.
Psihologii spun că o traumă atrage un șir lung de alte traume. În cazul infracțiunilor, una dintre aceste traume ulterioare traumei inițiale se referă la ne-recuperarea prejudiciului. Imposibilitatea recuperării pagubei materiale este o zală destul de grea și dură aflată în lanțul traumei. Din acest motiv recuperarea prejudiciului a devenit în procesul penal modern o instituție esențială atunci când discutăm de protejarea și reliefarea drepturilor și intereselor persoanei vătămate. Din acest motiv medierea penală a intrat în codurile penale adoptate de România în 2014 sub forma dreptului la mediator ca drept fundamental în procesul penal. 2014 a fost și momentul în care politica penală a devenit una mai blândă în contextul în care prejudiciul este reparat.
Problema este că ulterior adoptării noilor coduri penale, victima a reintrat iar în umbra procesului penal prin noi modificări care i-au diminuat, an de an, drepturile și interesele. România trebuia să adopte norme care să protejeze drepturile și interesele victimelor în acord cu Directiva 29/2012 a UE, document ce arăta în mod clar ce are de făcut o țară europeană pentru o politică penală care să ocrotească și să dea valoare drepturilor victimei în procesele de justiție reparatorie. La noi s-a transpus totul pe dos. Referitor la recuperarea prejudiciului în procesul penal, victimei i-au fost îngrădite mereu posibilitățile de atingere a acestui scop.
Psihologii și traumatologii au ajuns la concluzia că recunoașterea faptei, prezentarea scuzelor și/sau recuperarea prejudiciului pot avea majore contribuții la recuperarea post-infracțiune. Recuperarea unei traume începe cu ameliorarea ei. O astfel de ameliorare are loc în contextul recunoașterii și regretului faptei de către făptuitor în fața victimei sau în mod special pentru victimă. De asemeni o ameliorare are loc și în momentul plății efective și benevole a daunelor materiale și a celor morale. Totul într-un context privat care să ofere o siguranță și o protecție solidă persoanei vătămate, în scopul evitării re-traumatizării.
Ne-asumarea faptei, lipsa scuzelor și lipsa recuperării daunelor completată cu tumultul și costurile (avansate de victimă) unui proces penal produc un lung șirag de alte traume pentru persoana vătămată.
Asumarea faptei în fața persoanei vătămate, prezentarea scuzelor către persoana vătămată, arătarea unui minim sentiment de regret și plata benevolă a prejudiciului produs sunt coordonatele medierii penale ca proces de justiție restaurativă. Justiția restaurativă sau reparatorie face parte din politica penală românească actuală însă este încă defectuos înțeleasă de legiuitor. Fiind defectuos înțeleasă este și defectuos legiferată și modificată anual în detrimentul persoanelor vătămate.
O astfel de modificare defectuoasă este cea din OUG 24 adoptată în ședința din 10.04.2019 . Legiuitorul face o gravă confuzie între dreptul persoanei vătămate și dreptul statului, confuzie ce pleacă de la interpretarea greșită și intenționată a Directivei 29/2012. OUG 24/2019 impune condiția recunoașterii faptei în fața organelor judiciare, prealabil oricărei intenții de mediere.
Recunoașterea faptei în cadrul privat al medierii și în contextul strict al medierii, făcută de făptuitor în fața mediatorului și a persoanei vătămate, nu trebui confundată cu recunoașterea faptei în contextul judiciar, în fața organului de anchetă penală. Prima recunoaștere are efecte psihologice și este un beneficiu al persoanei vătămate. Al doilea tip de recunoaștere are efecte judiciare importante și este un beneficiu nemeritat al organului judiciar, fiind în detrimentul inculpatului dacă este legată de dreptul la mediere. Primul tip de recunoaștere are ca scop tocmai continuarea procesului de ameliorare și vindecare a traumei produse victimei, al doilea tip de recunoaștere are ca scop tocmai smulgerea unei declarații de la făptuitor pentru ușurarea cercetărilor penale, fără a ajuta în vreun fel victima ci exclusiv pentru a ajuta organele judiciare în direcția materialului probator. Recunoașterea în mediere este cerută/făcută exclusiv pentru victimă, recunoașterea în fața organelor judiciare este cerută/făcută în principal pentru dosarul penal, în avantajul anchetei și fără nici un avantaj pentru victimă. Recunoașterea și regretul arătate direct victimei conduc la recuperarea victimei și contribuie pozitiv la procesul recuperator. Primul tip de recunoaștere este baza unei eventuale înțelegeri amiabile și scutește victima de trauma ne-asumării (o traumă destul de profundă) faptei precum și de discuțiile fără rost privind comiterea sau nu a faptei, a contextului, discuții ce vor virusa un proces de negociere; din acest motiv, în justiția reparatorie, în fața persoanei vătămate se pleacă de la asumarea și recunoașterea faptei; al doilea tip de recunoaștere impusă actualmente de legiuitor este de fapt o mărturie smulsă inculpatului pe temeiul unei medieri iluzorii la momentul declarației de recunoaștere (moment procesual la care nu se știe nimic nici privind acceptarea medierii nici privind acceptarea unei înțelegeri de către persoana vătămată). Cu alte cuvinte Directiva europeană notează că un punct de plecare în negocierile private dintre făptuitori și victime trebuie să fie recunoașterea și asumarea faptei de către făptuitori în fața victimelor lor, pentru ele în mod special, tocmai pentru a evita o tracasare a lor și pentru a îmbunătăți, psihologic vorbind, procesul de recuperare a victimelor. Directiva spune că recunoașterea faptei nu trebuie să antreneze consecințe judiciare defavorabile făptuitorului care dă semne că are intenții bune să repare răul făcut, lucru înțeles eronat de legiuitorul român.
Recomandarea europeana privind medierea penala 19 (99) A COMITETULUI DE MINIŞTRI CĂTRE STATELE MEMBRE dispune în mod explicit: ”în mod normal, elementele de bază ale cazului trebuie recunoscute de ambele părţi, ca punct de pornire al medierii. Participarea la mediere nu trebuie folosită ca dovadă a recunoaşterii vinovăţiei în procedurile penale ulterioare.”
Recunoașterea în fața anchetatorilor ca primă condiție pentru o mediere ipotetică și eventuală, deci pentru un proces de discuții private al cărui rezultat nu îl poate cunoaște nimeni, cu efecte grave privind vinovăția penală și probatoriul din dosarul penal, conduce în mod clar la îngroparea procesului de mediere penală în România. Inculpații nu vor mai apela la mediere devreme ce împăcarea penală sau retragerea plângerii prealabile nu presupune recunoașterea faptelor lor. Astfel, pentru evitarea medierii penale (proces reglementat la nivel european modern, autorizat, transparent și civilizat) inculpații vor recurge la un proces de ”împăciuiri” făcute la colț de stradă prin prietenii și rudele lor. Aceste ”împăciuiri” vor tracasa în mod evident victimele și deci lanțul traumatic va continua grație, în aplauzele și cu binecuvântarea legiuitorului român. Ele vor fi pe apetitul inculpaților atât timp cât pentru ele nu se cere condiția recunoașterii faptei.
De asemeni referitor la limitarea procedurii de mediere penală la momentul procesual al citirii actului de sesizare al instanței, norme adoptate prin Legea 97/2018 contrar cerințelor directivei care menționează: ”orice acord este încheiat în mod voluntar și poate fi luat în considerare în cadrul oricăror proceduri penale ulterioare”, conchidem că legiuitorul român nu este interesat de victime și nici de transpunerea legislației europene în mod corect și coerent, ci este interesat de inculpați și de metode prin care să îi forțeze pe aceștia să-și recunoască faptele, să le limiteze intențiile de reparare a răului produs, în dezacord cu orice principiu al procesului penal modern și cu fondul Directivei 2012/29.
Se pre că actualmente legiuitorul român este mai preocupat de norme privind materialul probator care să demonstreze vinovăția inculpaților decât de măsuri de protecție a drepturilor și intereselor victimelor infracțiunilor. Mai rău este faptul că face acest lucru sub perdeaua unei Directive care propune cu totul și cu totul altceva.
Prin normele adoptate aproape că se interzice recuperarea prejudiciilor în procesele penale. Limitarea momentului procesual al medierii la ședința în care se citește actul de sesizare a instanței (Legea 97/2018) la care se adaugă recunoașterea faptei în fața anchetatorului ca o condiție prealabilă pentru a apela la un mediator (OUG 24/2019), conduc la ideea că legiuitorul român aproape că interzice medierea penală.
