Deși aparent ar părea că diferența dintre cele două profesii este ca cea dintre pământ și cer, și așa e din unele unghiuri de vedere, totuși ele se aseamănă în unele puncte. Dincolo de faptul că ambele cer o vocație specifică, totuși am găsit câteva asemănări practice ce m-au frapat prin identitate.
- Și la avocat și la preot omul apelează când e la buza prăpastiei: fie că are o nevoie juridică fie că are o nevoie ”bisericească”, omul contactează avocatul sau preotul doar în ultimul moment, când își dă seama că nu poate ieși din acea situație fără avocat sau fără preot, și deci singur ajunge sigur în prăpastie. Apelul la 112avocat sau 112preot se dovedește uneori util dar alteori tardiv: atât de târziu a apelat la specialistul care era non-stop la dispoziție, încât aproape nici măcar o minune nu mai e posibilă la cazul dat. Avocatul e mereu la dispoziția justițiabililor ca și preotul pentru credincioși, cu limitele programului de rigoare și cu ”îndurarea” urgențelor. Deși mereu la dispoziție, omul preferă să mai aștepte, poate poate se rezolvă ceva de la sine, poate e chip de vreo minune, poate poate scapă din acea ecuație/situație, fără să mai treacă pe la specialiști. Și așa ajunge la avocat sau la preot în ultima secundă în care aproape că uneori nu se mai poate face, nici omenește nici bisericește, aproape nimic. Omul ajunge la avocat când e „schilodit juridic”, iar la preot când e „schilodit spiritual”.
- Ambele profesii sunt deliciul presei, dar doar când calcă strâmb. Abia așteaptă un ziarist ca un avocat sau un preot să calce-n gropi. Imediat ia luneta și scrie absolut tot ce ar face bucurie omului insetat de rău și de știri negative. Imediat face o știre, deseori chiar fără să se documenteze ori cu o documentare sumară. În oală bagă totul și pe toți: de principiu știrea are aluzia manipulării difuze cum că toți avocații ar fi așa, toți preoții ar face așa… Bine, acest lucru este valabil la orice profesie din România, nu numai la cele două. Setea ziaristului de a da cu toporul la rădăcina profesiilor nobile din țară pare a fi obligație profesională la cei din mass-media.
- Apelul doar la greu sau foarte greu. La ambii profesioniști omul când vine are ”o problemă simplă”, bine de obicei sunt mai multe, dar așa începe dialogul. Uneori sunt atât de complexe încât abia găsești firul de la care să incepi să descâlcești un început al lucrurilor. De obicei toată lumea începe cu ”vă rețin numai puțin”, durează ”doar 5 minute”, e o situație ”foarte simplă”. 5 minute se transformă clar în minim o oră, iar situația aceia ”foarte simplă” devine de fapt una cum nu se poate de complexă. Problema omului de fapt e una pe viață și pe moarte, uneori – la preoți, în adevăratul sens al acestor 2 cuvinte… La avocați pe viață și pe moarte înseamnă de fapt o viață și o moarte a drepturilor omului respectiv, uneori drepturi esențiale, atât de esențiale încât îl neliniștesc zi și noapte și nu mai poate dormi din cauza acelei situații juridice ori nu se mai poate concentra la nimic în timpul zilei. Avocatul și preotul își încep misiunea în acest punct extrema condiciones…
- Ambele profesii sunt obligate să presteze servicii pe orice timp, în orice vreme și orice vremuri… Război, pace, molimă, covid, nu-s motive să închizi telefonul și nici biserica ori biroul. Avocatul e obligat să stea în linia întâi și să apere drepturile omului indiferent de vitregiile juridice sau nonjuridice ale vremurilor, iar preotul la fel: indiferent de riscuri, indiferent de stări, profesiile trebuie să fie active. Nu e ca la HORECA: inchidem tot. Nu e ca în port când sunt furtuni: închidem intrarea vapoarelor până se face vreme frumoasă. Nu, avocatul și preotul trebuie să stea mereu de veghe și de serviciu în societate. Măcar de aici sa tragă industriașii concluzia că sunt profesii ce exercita activități vitale omului…
- Tot acolo (la ei) ajungi. Nu știu cum se face dar, deși unii nu ar vrea, tot ajung și la avocat, și la fel, deși nu ar vrea, și la preot. Nu știu și nu am auzit de om care în viața lui să nu fi ajuns la avocat și la preot. Fiecare și toti trece/trec și pe la avocat și pe la preot. Că vrei, că nu vrei, așa e marea vieții, conține și avocați și preoți. E ca în vorba aia: de ce ți-e frică nu scapi. Deși nici avocatul nici preotul nu fac nimic rău, totuși există o ”frică” de a ajunge la ei. O viață de om nu există fără a avea o tangență cu un avocat sau cu un preot. Evident preotul e mai sigur la acest punct de discuție: la el ajunge omul chiar fără să vrea, chiar fără voia lui…la naștere și la înhumare. La avocat pot fi excepții: poate omul să n-ajungă în viața lui (cazuri rarisime), dar sigur vor ajunge succesorii lui și se va vorbi și de defunct. Deci fie că vor, fie că nu, oamenii ajung și la avocat și la preot. E clar, vor avea o surpriză când vor vedea că aceștia nu mușcă ci dimpotrivă mângâie, tămăduiesc, repară, redau drepturi, liniști…
- Aparența nimicului: ambii par că nu prea fac nimic important și nimic util societății. Ar părea, cel puțin pentru părerologi (existenți de secole de-a rândul nu doar în era social-media) că se poate fără ei. Pare că nu muncesc nimic, pare că societatea s-ar descurca fără ei. Pare că-s așa niște oameni în plus; mai bine s-ar apuca să facă ceva concret, vizibil. Aici e și diferența: că munca avocatului sau a preotului nu prea se vede, nu este palpabilă, ”cântăribilă”, măsurabilă. Și acest lucru pentru părerolog sau pentru omul din fabrică nu e bine. Omul de fabrică e obișnuit să vadă o piesă ieșind din mâna fabricanților: pentru el ce nu se vede, nu există. E aici limita maimuței: ce nu vede, nu există. Cine depășește limita maimuței, poate înțelege ce ”fabrică” avocatul sau preotul. Profesia de avocat și de preot nu e o profesie din care să iasă piese de tractoare sau de avioane pentru că nu lucrează cu materii prime chimice sau fizice, ci lucrează cu materii ideologice ori metafizice. Drepturile din legi, din canoane și sensurile legii civile sau a Legii Iubirii nu au cum să se vadă: eventual, uneori, se văd efectele lor. Dar în ele însele ideile structurate, analizate, fabricate, sistematizate și conturate de avocat sau preot, nu se văd și nici nu se pot vedea. De exemplu dacă avocatul face o întâmpinare, ea poate avea idei juridice și nuanțe juridice, idei și nuanțe pe care doar un coleg avocat sau un magistrat le poate recepta, un om de rând nu va înțelege integral apărarea din acea întâmpinare. E doar un mic exemplu. La fel la preot, ”consultația” dată de duhovnic, are idei și nuanțe pe care uneori nu le sesizează omul, și preotul trebuie să insiste, pentru că spre deosebire de avocat (care trebuie să convingă judecătorul), preotul trebuie să convingă penitentul…iar convingerea vine doar după ce acel om a trecut de mai multe ori pe la preot pentru a înțelege pe deplin ce i se întâmplă, conjunctura psiho-religioasă în care se află, și, apoi calea Domnului…
- Ocolirea avocatului/preotului și falsa idee a contactului direct cu dreptatea/divinitatea. Mulți se gîndesc cum să-i ocolească pe acești profesioniști spunând că pot intra în templul dreptății sau al divinității, fără intermediari. Da, pare că ai putea să ajungi singur la judecător sau la Dumnezeu, în fapt nimeni nu îți împiedică acest drum direct. Și în drept și în religie s-a demonstrat că ai nevoie de ”ajutoare”, de ”intermediari”, de specialiști, de oameni care sunt acolo și înțeleg imediat de ce anume ai nevoie, de persoane care au instrumentele și cunoștințele necesare pentru a acorda acel ajutor. Este demonstrat că ai nevoie de o interfață ca să te conectezi la dreptate sau divinitate… Preotul este mediator între oameni și Dumnezeu, avocatul este mediator între oameni și Judecător. Cei care merg singuri în instanțe au deseori un dialog mut cu judecătorii. Oamenii nu înțeleg nici limbajul juridic, nici etapele judiciare și mai nimic despre ce se petrece acolo. Pentru avocatii din sala de judecata dialogul dintre un om de rând și judecător e un teatru absurd. Cât despre contactul direct cu divinitatea, mulți care au luat calea asta au ajuns la nebuni, sau oricum nu au mai ajuns să ”contacteze” divinitatea…
- Dacă n-a ieșit, ești slab. Omul apelează la avocat și la preot cu o siguranță demnă de invidiat uneori. Degeaba încerci să îi spui că e posibil să…, că e probabil că…, că s-ar putea să…, nu, ei vor să creadă că se va termina cum cred ei că e bine și după cum cred ei că e dreptatea. Da, fiecare cu dreptatea lui, dar nu și în instanță, și nicidecum în Biserică (în biserică ”toată dreptatea noastră -chiar si cea judiciara- e ca o cârpă lepădată…”). Fiecare instanță are dreptatea ei, nu dreptatea omului. În drept nu ai dreptate până nu ți-o dă instanța: până atunci doar ai putea să ai dreptate… La preot când vin e al fel: nu face Dumnezeu minuni? Deci clar problema se va rezolva cum o cere omul. Degeaba preotul încearcă să-i explice că biserica nu-i loc unde au loc magii sau miracole ieftine, că e vorba de lucruri de profunzime, de schimburi ce au nevoie de timp, de ei… Degeaba. Eu vor minuni, și dacă s-ar putea, chiar până ies ei din biserică… Nu ai câștigat procesul sau nu ai reușit minunea? Esti slab, ești mic, ești ca alții despre care au auzit ei… Poți să fii tu Vintilă Dongoroz, Take Ionescu, Nicolae Titulescu, Istrate Micescu, poți fi Ilie Cleopa, Arsenie Boca, Părintele Galeriu, Arsenie Papacioc, degeaba….
- Despre taxe și cei Doi Cezari. Nici nu își închipuie avocații cat seamănă cu preoții la acest punct. Asta pentru că și avocatul și preotul au de dat taxe la Doi Cezari. Primul și supremul Cezar al taxelor este, pentru ambii, statul. Exiști, respiri deci plătești taxe. Nu contează ce cheltuieli, ce probleme, ce datorii, ce întârzieri la plată ai, plătești taxe. Al doilea Cezar este pentru unii Baroul, pentru ceilalți ”Administrația Bisericească” (formată din Protoierie, Episcopie și Patriarhie). Exiști și respiri în robă sau în reverendă, plătești taxe/contribuții. Ca și la Cezarul Suprem, nu interesează pe nimeni ce cheltuieli, ce probleme, ce datorii, ce întârzieri la plată ai, plătești. Și, dacă nu plătești, ești chemat, avertizat, mustrat, suspendat, și în cele din urmă, dacă nu le plătești, alungat. Ambii Cezari ar trebui să-ți protejeze viața, sănătatea, profesia. Statul – Cezarul Suprem ar trebui să îți protejeze viața, Baroul sau Administrația Bisericească ar trebui să îți protejeze profesia. În realitate ești pe cont propriu și singur trebuie să te protejezi și să te pui la adăpost de vitregiile vieții în societate și profesie. Asta deși jumătate din încasări le dai acestor Doi Cezari… Sfântă Doime, cinste ție!
- Ce nu se vede: agonia și extazul. Și avocatul și preotul au deseori momente extreme: azi o veste le aduce agonia, mâine o veste le aduce extazul. Faptul acesta îi face să devină în timp cei mai echilibrați oameni din societate. Situațiile pe care le gestionează și efectele acestor situații juridice sau religioase/duhovnicești sunt de o diversitate și o complexitate inimaginabilă pentru omul din fabrică, om care se uită la aceeași piesă dacă e conformă standardelor tehnice. În drept și în religie nu există standarde, nu există limite, nu există previzibilitate și nu există coeficienți de reglaj sau de comparație a situațiilor. Vestea câștigării unui proces ce părea imposibil, te propulsează în noile lupte și-ți dă tărie pentru alte procese aflate în nămol. Preotul vede uneori minuni clare în viața oamenilor pe care îi călăuzește. Fără ele un preot ar fi dezarmat. Aceste minuni sunt motorul preoților, credința fiind evident combustibilul absolut necesar. Minunile juridice și minunile bisericești nu diferă ca efect ci doar ca sursă: efectul lor e că te propulsează în cel mai îndepărtat extaz, în cea mai indefinită bucurie, într-o fericire nepământească, momente in care îți vine puterea. Scurtă ce e drept, dar puternica și importantă, vitală deseori. Asta pentru că oricum, a doua zi vine o nouă și o altă veste, și revii repede cu picioarele pe pămînt, eventual în zona agoniei… Mai ai de muncă până la extazul suprem și veșnic…
Crăciun fericit!