Avocat ILIE DORINÎn materie contravențională faptele care sunt sancționate prin Procesele Verbale de contravenție sunt asimilate faptelor penale. Un contravenient se prezumă că a făcut o faptă penală prin asimilare normativă. Fapta cvasi-penală a contravenientului este de o însemnătate redusă și de un pericol social scăzut, din acest motiv legiuitorul nu o incriminează ca infracțiune ci ca pe o contravenție.
În statele europene deseori și infracțiunile din Codul Penal sunt considerate contravenții în anumite circumstanțe. Spre exemplu, furtul este considerat contravenție în Franța și Spania dacă prejudiciul creat este sub 500 de euro.
În orice condiții ar fi săvârșită contravenția, persoana sancționată contravențional are posibilitatea să facă plângere împotriva Procesului Verbal. Deși în practică se mai folosește termenul de contestație sau contestare a Procesului Verbal, legal vorbind actul prin care se contestă un Proces Verbal de contravenție este o plângere.
După ce a formulat și a depus plângerea, contravenientul trebuie să probeze netemeinicia sau nelegalitatea pe care o invocă ori disproporția dintre sancțiune și faptă. Probarea acestor chestiuni este vitală și esențială procesului judiciar contravențional. Deși contravenția este o acuzație în materie penală, procesual vorbind nu se aplică regulile procedurii penale ci regulile procedurii civile. Astfel că în acest proces contravenientul devine un reclamant ce ia denumirea de contestator, iar unitatea din care face parte organul care a aplicat sancțiunea devine pârât cu titlul de intimat.
Procesul civil este marcat de disponibilitatea părților. Contravenientul-contestator trebuie să probeze situațiile de fapt și menționeze temeiurile de drept pe care le invocă. Deși uneori ar putea avea dreptate, dacă nu probează și nu răstoarnă prezumția (relativă) de temeinicie și de legalitate a Procesului Verbal, acesta pierde procesul contravențional.
Așadar solicitarea încuviințării și administrării unui probatoriu solid poate crește vertiginos șansele de câștig în procesele contravenționale.
Cele mai des întâlnite și cele mai solide probe sunt martorii, înregistrările foto-video și expertizele.
O probă indicată de legea contravențională dar nespecificată de procedura civilă este cea a audierii/ascultării contravenientului de către instanță. Audierea contravenientului-contestator este, în actuala legislație, facultativă. Ea are ca teza probatorie fapta astfel cum a fost săvârșită, rezoluția contravențională, pagubele și pericolul social produs, atitudinea contravenientului după faptă. Aceste chestiuni sunt foarte importante pentru ca instanța să-și formeze o opinie personală despre săvârșirea faptei cvasi-penale. Instanța trebuie să verifice și să analizeze temeinic dacă fapta respectivă este sau nu o contravenție, dacă îi este imputabilă contravenientului și dacă sancțiunea aplicabilă respect principiul proporționalității. Dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite Procesul Verbal poate fi anulat sau sancțiunea poate fi modificată de instanță. Ea poate face mai bine această analiză și verificare și prin audierea contravenientului, persoană care cunoaște cel mai vine cadrul/contextul faptei.
Audierea contravenientului este necesară pentru că deseori acesta nu este întrebat despre comiterea faptei de către organul sancționator/constatator. În materie contravențională, la momentul sancționării, în majoritatea cazurilor, nu există o acuzare și o apărare, ci doar o acuzare. Nu există deci nici o egalitate de arme. De egalitate de probe nici nu încape vorba: dacă are ghinionul să nu fie martori oculari, să nu fie camere video în zonă, să nu aibă nici o probă, este din start în dezechilibru major față de temeinicia Procesului Verbal, este în totală imposibilitate de a se apăra. Mai nou există practica comunicării amenzilor la domiciliu(generalizată mai ales la nivel de Poliție Locală dar nu numai), fără ca acel contravenient să poată da explicații ori să facă mențiuni, obiecțiuni, clarificări privind fapta. Nu are deci posibilitatea efectivă de a se apăra împotriva unei acuzații penale, este direct ”condamnat” prin Procesul Verbal, primind ”sentința contravențională” la domiciliu. Ori dacă ne gândim la faptul că o contravenție este o cvasi-infracțiune și deseori este mai aspră decât o sancțiune penală (de exemplu o sancțiune – amendă contravențională de ordinul zecilor sau sutelor de mii de lei aplicabilă unei persoane fizice sau juridice), ne apare un cadru în care contravenientul- făptuitorul este lipsit de mijloace și proceduri efective de apărare.
În acest context audierea lui ar constitui o veritabilă probă în procesul contravențional. Dacă poliția nu l-a audiat și i-a aplicat sancțiunea fără ca acesta să se poată apăra, să se poată justifica, să-și motiveze fapta, atunci este imperios necesar ca măcar instanța să îl audieze în legătura cu contextul cauzal și factual al contravenției. Din audiere, prin coroborarea cu alte probe din dosar, instanța își poate forma o convingere clară privind situația de fapt și astfel poate emite o hotărâre temeinică ce reflectă corect realitatea.
Dacă ne gândim că unele aspecte privind contravenția pot fi contracarate doar prin instanța de judecată, și anume, chestiunile legate de cauzele care înlătură caracterul contravențional al faptei, este de la sine înțeles că practic audierea contravenientului este în mod esențial necesară. De asemeni, privind Procesul Verbal, doar instanța de judecată este instanța de control privind temeinicia și legalitatea lui. Tot astfel, doar instanța este cea cea care exercită, la cerere (plângere), controlul aplicării și executării sancțiunilor contravenționale principale și complementare. Orice cerere ori plângere depusă la superiorii agentului constatator ori la instituția din care acesta face parte nu va conduce la un control al sancțiunilor aplicate ori a temeiniciei și legalității Procesului Verbal. După primirea unei amenzi, rămâne doar în sarcina instanței să controleze, să verifice, să analizeze fapta atât prin prisma laturii obiective cât și prin prisma laturii subiective, dar și prin prisma proporționalității sancțiunii.
În materia dispozițiilor generale privind contravențiile, contravenientul poate face ”obiecțiuni” ce vor fi trecute pe Procesul Verbal. De cele mai multe ori agentul refuză să consemneze exact ce spune contravenientul ori (făcând un mic dar vădit abuz de putere), la fel de des întâlnită, este practica prin care organele constatatoare pun contravenientul să semneze fără a-i aduce la cunoștință dreptul de a face mențiuni/obiecțiuni, spunându-i că oricum le face degeaba.
La art 34 din OUG 2/2001, se menționează că instanța competentă să soluționeze plângerea, după ce verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe cel care a făcut-o și pe celelalte persoane citate, dacă aceștia s-au prezentat, administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalității și temeiniciei procesului-verbal, și hotărăște asupra sancțiunii, despăgubirii stabilite, precum și asupra măsurii confiscării.
Norma indicată mai sus ar fi temeiul juridic pentru audierea contravenientului. Audiere care în practică deseori nu are loc. În practică, dacă contravenientul are avocat, instanța dă cuvântul exclusiv avocatului pentru concluzii/dezbateri, neascultând/neaudiind și contravenientul, deși acesta este de față. Arareori instanțele dau cuvântul contravenientului și îl ascultă cu atenție ca acesta să poată beneficia (în sfârșit!) de un organ al statului care îl ascultă și căruia îi poate explica și cu care poate lămuri contextul și/sau motivul faptei contravenționale.
Dacă ne raportăm la contravenție ca la o faptă penală de o gravitate mai redusă, faptul că nici agentul constatator, nici instanța de judecată nu îl ascultă/nu îl audiază pe contravenient îi aduce acestuia grave prejudicii. Prejudiciul cel mai mare se raportează la dreptul la apărare, pentru că, dacă nu ai în fața cui să te aperi în mod personal, dacă nu ai în fața cui să îți expui în mod detaliat fapta astfel cum ai perceput-o, dacă nu ai în fața cui să te aperi de cele de care te acuză agentul constatator, dacă nu ai în fața cui să declari personal cele ce ai făcut și contextul faptelor, nu ai un drept la apărare efectiv.
Prin extrapolare la legea penală, e ca și cum ești acuzat de o infracțiune dar organul de cercetare penală, procurorul și instanța refuză să stea de vorba cu tine, deși tu vrei să le dai explicații lămuritoare care coroborate cu probele te-ar disculpa, și deci te condamnă fără să se uite la tine.
În acest context considerăm că ar trebui să se dea mai multă valoare și să fie pus în practica instanțelor articolul 34 din OUG 2/2001 indicat mai sus, pentru ca un contravenient să se poată exprima personal în fața judecătorului, să se poată apăra direct în fața judecătorului. Bineînțeles mărturisirea lui sau conținutul audierii lui consemnat în Încheierea de ședință trebuie să fie o probă coroborată cu toate actele și probele dosarului. În acest context judecătorul are o misiune foarte importantă în restabilirea adevărului ori în restabilirea echilibrului/proproționalității dintre sancțiune și faptă.
