Avocat ILIE DORINJurisprudență ICCJ privind calitatea de bun comun și datorie comună ale soților. Când este bunul comun și în ce circumstanțe se consideră și datoria comună? Condițiile și temeiurile legale incidente sunt expuse de ICCJ în mod detaliat. Regimul comunității legale de bunuri și datorii(obligații, în speță împrumut) este clar definitiv in lege, iar soții nu pot, prin declarații unilaterale sau prin opoziție, să schimbe statutul juridic al unui bun sau al unei datorii comune.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la data de 18.01.2021 sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., să se constate că reclamantul este proprietarul exclusiv al bunurilor imobile terenuri menţionate în cuprinsul cererii, fiind dobândite în regim de bunuri proprii prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.11.2013 de către BNP Consensus.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 35, art. 192 şi urm. C. proc. civ., art. 340 lit. g), art. 351 C. civ.
Prin sentinţa nr. 7181/16.06.2021, Judecătoria Constanţa, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, iar în subsidiar a solicitat respingerea cererii, ca nefondată.
Sentinţa pronunţată de Tribunalul Constanţa
Prin sentinţa nr. 1604/12.05.2022, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a respins acţiunea, ca nefondată; a obligat reclamantul la plata, către pârâtă, a sumei de 8925 RON reprezentând cheltuieli de judecată-onorariu avocat.
Decizia pronunţată de Curtea de Apel Constanţa
Prin decizia nr. 2/C/11.01.2023, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei; a obligat apelantul la plata, către intimată, a sumei de 4000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, onorariu avocat în cuantum redus.
Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A., arătând că hotărârea atacată este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material reprezentate de art. 339, art. 340 alin. (1) lit. c) şi g), art. 345 alin. (2) C. civ.
În motivarea recursului, a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că recurentul trebuia să facă dovada unei opoziţii a intimatei la încheierea împrumutului şi că creditorul cunoştea această opoziţie, în considerarea prevederilor art. 249 C. proc. civ., pentru ca terenurile litigioase să fie considerate bunuri personale.
Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând recursul formulat în raport criticile susţinute şi de normele legale incidente, Înalta Curte reţine caracterul său nefondat, potrivit celor ce urmează:
În cauza dedusă judecăţii, instanţele au avut a statua asupra regimului juridic al celor 29 loturi de teren achiziţionate de reclamant în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.04.2016 în timpul căsătoriei sale cu pârâta – căsătorie care, fiind încheiată la 26.03.2011, se află sub regimul comunităţii legale în virtutea dispoziţiilor tranzitorii ale art. 27 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. – după cum acestea aparţin masei bunurilor comune (ale soţilor) ori categoriei bunurilor proprii, reclamantul invocând acest din urmă regim juridic cu trimitere la dispoziţiile art. 340 lit. c) şi g) din C. civ.
Este legală soluţia instanţelor de fond care, în privinţa imobilelor supuse verificării jurisdicţionale, au reţinut că acestea se află sub regimul comunităţii legale, în privinţa lor acţionând prezumţia legală de comunitate care nu a fost răsturnată prin tezele susţinute de reclamant şi probele administrate de acesta, chiar dacă actul de dobândire s-a încheiat numai de unul dintre soţi (reclamantul) şi preţul a fost achitat cu banii proveniţi dintr-un împrumut contractat doar de acesta, însă în timpul căsătoriei.
În esenţă, teza împrumutului contractat doar de către reclamant fără înştiinţarea şi acordul pârâtei (potrivit motivelor din cererea de chemare în judecată), constatat prin înscrisul sub semnătură privată datat 14.11.2013, care ar fi generat o datorie personală a acestuia (şi nu una comună a soţilor) a fost invocată în justificarea calităţii de bunuri proprii a imobilelor terenuri cu trimitere la norma art. 340 lit. g) din C. civ.
Or, aşa cum corect s-a reţinut încă din faţa primei instanţe, pentru a se invoca regimul de bun propriu în temeiul dispoziţiilor art. 340 lit. g) din C. civ. (cazul de subrogaţie reală cu titlu universal) reclamantul ar fi trebuit să invoce şi să facă dovada că suma de 267.012 RON, achitată cu titlu de preţ al terenurilor, provine nu dintr-un împrumut, ci din valorificarea unui bun propriu, ceea ce acesta nici măcar nu a susţinut.
Teza datoriei persoanele generate de încheierea singur, doar de către reclamant, a unui contract de împrumut constituie o cauză distinctă şi autonomă în baza căreia acesta pretinde reţinerea regimului de bunuri proprii a terenurilor, pe care în mod confuz o asociază normei legale mai sus menţionate (potrivit susţinerilor proprii din memoriul de recurs, prin extrapolarea „unui raţionament logic şi just chiar al legiuitorului, ca cel aplicat în cazul subrogaţiei unui bun cu banii obţinuţi din vânzarea acestuia, aplicat şi în cazul subrogaţiei unei sume de bani ce constituie o datorie personală, cu un bun personal”) deoarece, în mod evident, ipoteza acesteia – bunurile, sumele de bani ori valorile care înlocuiesc un bun propriu – nu se regăseşte în cauză şi nu are legătură cu situaţia de fapt a litigiului prezentată de parte. Or, o aplicare prin extrapolarea raţionamentului legiuitorului unei situaţii analoage celei reglementate printr-o normă de excepţie, după cum pretinde recurentul, nu e permisă, excepţiile fiind de strictă interpretare şi aplicare.
Însă, după cum corect a reţinut instanţa de apel, nici teza datoriei personale nu justifică reţinerea regimului juridic de bunuri proprii în privinţa imobilelor terenuri şi aceasta tocmai întrucât un atare caracter nu a putut fi reţinut în privinţa datoriei generate prin încheierea contractului de împrumut din 14.11.2013.
Aşa cum susţine recurentul, spre deosebire de bunurile soţilor – guvernate de regula potrivit căreia bunurile sunt prezumate a fi comune, iar proprii sunt doar cele expres şi limitativ prevăzute de lege – în materia datoriilor regula care permite calificarea acestora e inversă, datoriile soţilor sunt prezumate a fi personale, iar comune sunt numai datoriile expres şi limitativ prevăzute de lege.
Una dintre datoriile expres şi limitativ prevăzute de lege ca fiind comună este cea evocată în cuprinsul art. 351 lit. a) din C. civ., respectiv obligaţiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune, normă legală deplin incidentă şi în cazul contractului de împrumut datat 14.11.2013 (pe care însă recurentul o exclude nejustificat, deşi chiar ea dă regimul datoriei supuse analizei) despre care se afirmă că a procurat resursele materiale de achiziţionare a bunurilor imobile care, dobândite fiind în timpul căsătoriei soţilor, intră sub regimul comunităţii legale ca bunuri comune cât timp nu s-a demonstrat că fac parte din categoria de excepţie şi limitativ prevăzută a bunurilor proprii, corespunzătoare ipotezelor descrise în cuprinsul art. 340 C. civ.
Caracterul de datorie comună a celei izvorâte prin contractarea împrumutului utilizat în achiziţionarea bunurilor în litigiu decurge din dispoziţia legii – art. 351 lit. a) C. civ. – iar acest regim există ca atare indiferent că împrumutul a fost convenit doar de unul din soţi, chiar fără ştirea sau acordul celuilalt, de valoarea împrumutului ori de faptul restituirii sale doar de către unul dintre soţi, eventual (şi) după divorţul acestora.
Este îndreptăţită critica recurentului ce vizează considerentul instanţei de apel potrivit căruia, pentru dovedirea caracterului personal al datoriei izvorâte din încheierea contractului de împrumut, calea era dovedirea opoziţiei intimatei la realizarea împrumutului şi a cunoaşterii acesteia de către creditor.
Regimul comunităţii legale este – aşa cum o spune şi titulatura sa – în primul rând, unul legal, astfel că, atât bunurile dobândite, cât şi datoriile realizate de soţi în timpul căsătoriei aflate sub acest regim devin comune sau proprii după situaţia lor legală concretă (circumstanţele factuale calificate juridic conform ipotezelor descrise de lege pentru categoria de bunuri comune/bunuri proprii sau de datorii proprii/datorii comune) şi nu prin simpla manifestare de voinţă a soţilor de a le dobândi sau contracta ca bunuri/datorii comune sau proprii.
Consecinţa legală a acestui regim juridic este aceea că bunurile achiziţionate de reclamant în circumstanţele de fapt stabilite în faţa instanţelor de fond nu pot fi considerate proprii, în pofida convingerii acestuia că intimata nu a avut niciun aport obiectiv şi subiectiv la realizarea achiziţiei şi că toate elementele care au concurat la realizarea tranzacţiei îi aparţin (decizia de achiziţie, încheierea contractului, părţile acestuia, preţul achitat, sursa banilor din împrumutul realizat în acest scop, maniera restituirii, situaţia garanţiilor şi sarcinilor existente).
În egală măsură, nici poziţionarea intimatei faţă de realizarea împrumutului, printr-o eventuală opoziţie faţă de realizarea acestuia, cunoscută sau nu de creditor, nu califica datoria astfel născută ca fiind comună sau proprie unuia dintre soţi cât timp elementele situaţiei de fapt au relevat că sumele împrumutate au fost alocate achiziţiei de bunuri care, în raport cu dispoziţiile art. 339 şi 340 din C. civ., nu pot fi altfel calificate decât ca bunuri comune, fapt ce atrage incidenţa prevederilor art. 351 lit. a) în privinţa datoriei născute în conexiune cu achiziţia acestor bunuri, independent de faptul că reclamantul sau pârâta ar fi dorit sau nu ca aceasta (datoria) să aibă un alt regim juridic.
Considerentul criticat, utilizat în motivarea deciziei din apel, deşi greşit, nu schimbă cu nimic situaţia litigiului (soluţia adoptată fiind una corectă, al cărei suport e dat de celelalte considerente), fiind nerelevant şi indiferent în economia cauzei întrucât se bazează pe o ficţiune, pe o variantă ipotetică propusă de instanţă, dar neregăsită în realitatea obiectivă a cauzei.
Este corectă însă observaţia instanţelor de fond, anume că pentru a-şi susţine teza categoriei de bunuri proprii în privinţa bunurilor litigioase, reclamantul apelează la o construcţie juridică fără suport în legislaţie întrucât, aşa cum se înţelege din întreaga motivare a cererii de chemare în judecată şi a memoriului de recurs, ceea ce se doreşte este validarea voinţei sale manifestată încă de la data dobândirii bunurilor, de a le achiziţiona ca bunuri proprii şi nu cu intenţia de a spori patrimoniul comun al soţilor, aşa cum o afirmă expres. Deşi consideră că voinţa sa, în conţinutul mai sus arătat şi care a stat la baza achiziţionării bunurilor, are o relevanţă semnificativă în determinarea regimului juridic al acestora (ca fiind bunuri proprii), recurentul greşeşte tocmai prin aceea că ignoră regimul legal al bunurilor sub care s-a desfăşurat căsătoria sa cu pârâta, caracterizat prin aceea că – aşa cum s-a reţinut anterior – legea, iar nu voinţa părţilor, dă calificarea bunurilor şi datoriilor ca fiind, după caz, proprii ori comune, în timp ce manifestarea de voinţă a soţilor poate să influenţeze acest regim doar în măsura în care se transpune în ipotezele legale descrise de lege pentru cele două categorii ale patrimoniului familiei, bunuri şi datorii.
În mod nefondat este criticat considerentul instanţei de apel, sprijinit pe interpretarea per a contrario a art. 345 alin. (2) C. civ., potrivit căruia pentru dobândirea de bunuri proprii în timpul căsătoriei, ar fi necesar acordul şi al celuilalt soţ, întrucât recurentul scapă din vedere atunci când formulează critica şi când deduce concluzia sa (în sensul că s-ar ajunge în situaţia absurdă că ar trebui ca un soţ să-şi dea acordul la acceptarea moştenirii celuilalt soţ sau pentru achiziţia de bunuri necesare exercitării profesiei acestuia), că instanţa are în vedere o ipoteză specifică, anume a achiziţiei de bunuri proprii de o valoare însemnată din fonduri/bunuri comune ale soţilor (art. 341 C. civ.), în timpul căsătoriei. Or, exemplele pe care recurentul le foloseşte spre a combate afirmaţia instanţei – care consideră în mod pertinent că, într-o astfel de ipoteză, nu se menţine mandatul tacit acceptat legal ca existând între soţi atunci când e vorba de achiziţionarea de bunuri comune – nu se verifică şi nu demontează argumentul folosit.
În sfârşit, în mod corect instanţa de apel a înlăturat şi teza calităţii de bunuri proprii a imobilelor litigioase susţinută de reclamant cu trimitere la dispoziţiile art. 340 lit. c) din C. civ. şi explicată la nivel factual prin contextul profesional în care a acţionat acesta, luând un împrumut de la acţionarul societăţii al cărei angajat era (pe un post de director de achiziţii la o societate ce se ocupă cu comerţul cu ridicata al combustibililor lichizi, gazoşi şi al produselor derivate) pentru a plăti preţul imobilelor şi a elibera terenurile de sarcinile care le grevau.
Potrivit art. 340 lit. c) din C. civ., nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soţ bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri.
Aşadar, astfel de bunuri sunt proprii în considerarea destinaţiei, a afectării lor exercitării unei îndeletniciri cu titlu profesional, apartenenţa bunurilor în litigiu la această categorie neputând fi justificată ori demonstrată prin ceea ce recurentul a descris a constitui „contextul profesional” în care s-a aflat atunci când a achiziţionat terenurile, context care, departe de a corespunde categoriei juridice avute în vedere de legiuitor, corespunde mai degrabă unei relaţii de afaceri şi interese care însă nu poate da calificarea de bunuri proprii imobilelor astfel achiziţionate.
Este, deci, corectă observaţia instanţei de apel potrivit căreia contextul profesional în care reclamantul a intrat în posesia unei sume de bani şi a achiziţionat bunurile imobile litigioase nu are corespondent în lege, deoarece acesta nu are nicio legătură cu categoria juridică descrisă în cuprinsul art. 340 lit. c) din C. civ. şi care se referă – precum s-a arătat -la bunuri destinate, afectate ori care servesc în mod direct unei îndeletniciri cu titlu profesional. Or, aşa cum au reţinut ambele instanţe de fond, profesia reclamantului nu are legătură cu bunurile achiziţionate ori cu categoria acestora (loturi de teren intravilan dintr-un ansamblu rezidenţial), iar relaţiile de afaceri existente între societăţile vânzătoare a terenurilor, cea titulară a garanţiilor care este şi angajator al reclamantului, având ca acţionar pe cel ce a oferit suma de bani împrumut nu corespund nici categoriei juridice a bunurilor proprii prevăzută de art. 340 lit. c) din C. civ. şi nici unei alte categorii dintre cele prevăzute în acelaşi text de lege.
Este, prin urmare, conformă legii concluzia instanţei de apel în sensul apartenenţei bunurilor în litigiu categoriei bunurilor comune, regim legal care nu este influenţat ori determinat, contrar susţinerilor recurentului, de intenţia cu care el ar fi achiziţionat imobilele (de a deveni bunurile sale proprii), de costul ridicat al tranzacţiei care depăşea patrimoniul comun al familiei ori de restituirea împrumutului la patru ani de la intervenirea divorţului doar de către acesta (împrejurare care, eventual, îndreptăţeşte pretinderea de către soţ a unei contribuţii mai mari la dobândirea bunurilor comune, dar care nu e de natură să califice retroactiv bunul dobândit sub regimul comunităţii legale ca fiind unul propriu).
În considerarea acestor motive, apreciind ca nefondat recursul formulat, Înalta Curte îl va respinge în consecinţă iar în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ. va obliga pe recurent să plătească intimatei cheltuieli de judecată în recurs, în cuantum de 5950 RON, constând în onorariu de avocat pentru plata căruia au fost depuse la dosar dovezi la dosarul de recurs.
Materialul a fost extras de pe siteul ICCJ.
