Avocat ILIE DORINDecizia ICCJ nr. 36 din 17.06.2024 privind noțiunea de sediul profesional în materie penală a fost publicată în Monitorul Oficial 776 din 07.08.2024. Sesizarea a fost formulată de Curtea de Apel București — Secția a II-a penală, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Dacă reprezintă sediu profesional în sensul prevederilor art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal spațiul comercial — ce constituie punct de lucru al unei persoane juridice — în intervalul de timp în care accesul publicului nu este permis?
În dosarul în care s-a ridicat problema de drept era vorba despre un furt calificat săvârșit prin violare de sediu profesional, spațiu care era în fapt o magazie a societății și care era închis la momentul furtului. Jurisprudența neunitară au făcut ca această sesizare să fie admisibilă și întemeiată.
În practică erau două opinii privind astfel de spețe:
Într-o primă opinie s-a susținut că spațiul comercial ce constituie punct de lucru al unei persoane juridice — în intervalul de timp în care accesul publicului nu este permis — reprezintă sediul profesional în sensul prevederilor art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal. În argumentare s-a susținut că infracțiunea de furt calificat, în varianta prevăzută de art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal, este o infracțiune complexă care absoarbe în conținutul său acțiuni care constituie infracțiunea de violare de domiciliu prevăzută de art. 224 din Codul penal și respectiv infracțiunea de violare de sediu profesional, prevăzută de art. 225 alin. (1) din Codul penal. Astfel, agravanta prevăzută de art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal se va reține ori de câte ori are loc pătrunderea într-un spațiu în care o persoană fizică sau o persoană juridică își desfășoară activitatea profesională, fără a se distinge după cum este vorba de birouri, magazine, depozite. S-a arătat că activitatea profesională a persoanei juridice se bucură de o protecție juridică, aceasta nefiind una publică, ci intrând în sfera privată: sediul profesional este un atribut al unei persoane juridice și este inviolabil, persoana juridică fiind titularul unor drepturi proprii din categoria celor susceptibile de a fi subsumate dreptului la viața privată. Se susține că ceea ce
ocrotește textul de lege nu este viața privată a angajaților societății, ci viața societară a acesteia. Prin urmare, legiuitorul acordă protecție persoanei juridice în cadrul incriminării din art. 225 din Codul penal și, prin urmare, și în cadrul agravantei în discuție, fiind evident astfel că activitatea de ordin profesional a persoanei juridice face obiectul protecției acestei norme, în sfera dreptului la viața privată, respectiv a componentei private a activității sale profesionale. Din această perspectivă s-a arătat că programul de lucru sau intervalul de timp în care își desfășoară activitatea persoana juridică și în care accesul publicului să fie permis nu are relevanță în reținerea sau nu a agravantei, interesând prin prisma sintagmei „fără drept”, din conținutul infracțiunii prevăzute de art. 225 alin. (1) din Codul penal. Singurul lucru relevant este desfășurarea „vieții societare”. Așadar, ori de câte ori se pătrunde într-un sediu profesional (de exemplu, punct de lucru al unei societăți comerciale), fără drept, se încalcă dreptul la viață privată societară. Un alt argument este acela că, atâta vreme cât textul de lege nu face nicio distincție în ceea ce privește activitatea desfășurată în sediul profesional și protejată (că este comercială ori nu), nici în interpretarea noțiunii de „sediu profesional” nu se poate opera o partajare a spațiilor după cum se desfășoară sau nu o activitate comercială ori dacă există zone în care nu se desfășoară efectiv activitatea profesională (birourile angajaților, depozite etc.), dar și că, în situația în care în aceste spații se desfășoară doar activități adiacente pentru activitatea societară, nu este incidentă circumstanța agravantă a violării sediului profesional, întrucât destinația concretă dată acestor spații nu permite manifestări ale vieții private.
În opinia contrară s-a susținut că spațiul comercial, punct de lucru al unei persoane juridice, nu poate fi considerat
sediu profesional, în sensul prevederilor art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal, în măsura în care nu se identifică elemente concrete prin care acțiunea făptuitorului să fi adus atingere vieții private a angajaților ori a persoanei juridice, în sensul protejat de legiuitor și de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În susținerea opiniei s-a arătat că, astfel cum rezultă din Expunerea de motive a Codului penal, incriminarea faptei prevăzute de art. 225 [absorbită în art. 229 alin. (1) lit. b) din Codul penal], legiuitorul a avut în vedere faptul că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, și sediul persoanei juridice sau sediul profesional al persoanei fizice beneficiază de protecția conferită de art. 8 din Convenție. S-a reținut că, în jurisprudența sa, Curtea a abordat o concepție extensivă asupra noțiunii de „domiciliu”, care include și localurile profesionale, fără însă a trata problema sediului profesional al
persoanei juridice într-o manieră profund independentă față de persoana fizică, față de viața privată a individului, angajat în cadrul persoanei juridice. În esență, se impune a se determina, în fiecare caz concret, gradul de manifestare a vieții private a angajaților sau a vieții private societare, în spațiul în care s-a pătruns, fără drept, pentru a decide dacă s-a afectat, în mod concret, sentimentul de siguranță și de intimitate protejat de textul de lege. Introducerea acestui element circumstanțial agravant vizează protecția vieții private, în componenta ei profesională, iar nu a activității economice, în componenta ei comercială, apreciindu-se că noțiunea de sediu profesional trebuie interpretată restrictiv în vederea menținerii unei juste proporții și a delimitării unui cadru previzibil a variantei agravate a infracțiunii de furt calificat care absoarbe violarea sediului profesional, pentru evitarea rețineriicomiterii acestei infracțiuni ori de câte ori sunt sustrase bunurile unei persoane juridice.Astfel, ceea ce ocrotește textul de lege, care incriminează, ca fiind mai gravă, infracțiunea de „furt” comisă prin violarea sediului profesional, respectiv art. 229 alin. (2) lit. b) teza a II-a din Codul penal, este viața societară a persoanelor juridice, iar aplicarea automată a agravantei în discuție ar aduce atingere obiectivului protecției oferite de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Din acest motiv, nu ar putea fi reținută violarea de sediu profesional în cazul pătrunderii fără drept, în afara programului de lucru, în spații comerciale în care accesul publicului este în general permis (cum ar fi incinta unor magazine), deoarece însuși faptul că acele spații sunt accesibile, iar nu restricționate publicului, se opune calificării lor ca locuri unde viața privată, în componenta ei profesională, trebuie să beneficieze de protecție. Ca atare, un punct de lucru cu caracter exclusiv comercial al unei societăți, accesibil publicului, cum ar fi, spre exemplu, un magazin de vânzare a telefoanelor mobile, nu ar putea reprezenta sediu profesional în sensul prevederilor art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal nici în intervalul de timp în care accesul publicului nu este permis.
Decizia ICCJ:
ICCJ a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel București — Secția a II-a penală și a stabilit că:
Spațiul comercial — ce constituie punct de lucru al unei persoane juridice — reprezintă sediu profesional în sensul prevederilor art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal, dacă în cadrul acestuia se desfășoară o viață privată societară.
Argumentele ICCJ:
Din analiza normelor legale rezultă că noțiunea de „sediu” acoperă atât sediul principal (sediu social), cât și sediile
secundare (pentru sucursale, reprezentanțe teritoriale și puncte de lucru) ale unei persoane juridice. Din această perspectivă este de observat că legiuitorul, în incriminarea reglementată în dispozițiile art. 225 din Codul penal, nu face distincție între sediile sociale principale sau sediile secundare, folosind sintagma „oricare dintre sediile” unde o persoană juridică sau fizică își desfășoară activitatea profesională. Însă, nu orice sediu este protejat de incriminarea în discuție, ci doar acela în care se desfășoară o viață privată societară/profesională a persoanei juridice ori a persoanei fizice. Această concluzie rezultă din titlul capitolului — Infracțiuni ce aduc atingere domiciliului și vieții private — din care face parte infracțiunea analizată, precum și din segmentul relațiilor sociale ocrotite prin această incriminare. Astfel, din titlul capitolului — Infracțiuni ce aduc atingere domiciliului și vieții private — se poate trage concluzia că infracțiunea de violare a sediului profesional nu este una contra domiciliului, întrucât acesta este protejat prin dispozițiile art. 224 din Codul penal, ci una contra vieții private societare sau profesionale a persoanei juridice ori a persoanei fizice. Deopotrivă, obiectul juridic al acestei incriminări este dat de „relațiile sociale a căror securitate este condiționată de asigurarea libertății persoanei de a avea un loc unde să poată lucra la adăpost de imixtiuni abuzive din exterior și de a hotărî liber asupra acelora pe care dorește să-i primească sau nu în oricare dintre spațiile în care își desfășoară activitatea profesională.” (Ioana Vasiu în Explicațiile Noului Cod penal — Academia Română, Institutul de Cercetări Juridice, coordonatori George Antoniu și Tudorel Toader, Universul Juridic, București, 2015, pag. 254).
În concluzie, noțiunea de sediu profesional nu trebuie interpretată extensiv, întrucât nu orice imobil deținut de o persoană juridică, chiar dacă se încadrează în noțiunea de sediu (principal, secundar), poate fi sediu profesional în sensul legii penale, ci doar acele imobile în care aceasta desfășoară
o activitate care implică aspecte private și în care se desfășoară o veritabilă viață privată a societății. De altfel, e și firesc să fie așa dacă se are în vedere rațiunea protecției penale a „sediului profesional”, aceea că în astfel de spații există documente, informații, tehnologii, prototipuri, echipamente etc. care trebuie protejate față de orice imixtiune din partea terților, chiar mai înainte de a se comite alte infracțiuni (furt, distrugere, concurență neloială etc.). Or, toate acestea se includ în sfera noțiunii de viață privată
societară/profesională, înțeleasă ca dreptul oricărei persoane fizice sau juridice de a decide cum și în ce mod să aducă la cunoștința publicului aspectele legate de desfășurarea activității sale comerciale ori profesionale.
Înțeleasă în acest mod, noțiunea de sediu profesional nu poate include un spațiu folosit doar pentru depozitarea unor bunuri (spre exemplu: magazii sau depozite de cauciucuri noi/uzate, de metale feroase/neferoase reciclabile, de materii prime sau alte bunuri, în funcție de obiectul de activitate al persoanei juridice), chiar dacă în conformitate cu legea civilă acesta se circumscrie noțiunii de sediu secundar (punct de lucru). Mai mult, în Cauza Leveau și Fillon împotriva Franței din 6 septembrie 2005 (cererile nr. 63.512/00 și nr. 63.513/00), Curtea Europeană a Dreptului Omului a considerat că nu au fost încălcate prevederile art. 8 din Convenție referitoare la protecția sediului profesional, deoarece o exploatare agricolă specializată în creșterea porcilor ar putea fi, doar cu multă dificultate, numită „domiciliu”, chiar profesional, al unei persoane.
Așadar, se poate concluziona că și spațiul comercial, ce constituie punct de lucru al unei persoane juridice, poate fi inclus în noțiunea de sediu profesional atât timp cât acesta găzduiește o viață privată societară (jurnale de vânzări, liste cu furnizori, facturi, proiecte și idei de reorganizare a spațiului/activității în vederea atragerii mai multor clienți etc., aspecte ce țin de viața privată profesională). Chiar dacă un astfel de spațiu, prin natura sa, este deschis accesului oricărei persoane (client) într-un anumit program de lucru, totuși pot exista în cadrul acestuia anumite zone, mai mari sau mai mici, care sunt restricționate accesului clienților și în care pot fi găsite documente ce țin de viața privată societară. În final, se impune a se face precizarea că distincția dintre „intervalul de timp în care accesul publicului este permis”
și „intervalul de timp în care accesul publicului nu este permis” nu prezintă relevanță din perspectiva includerii sau nu a unui spațiu comercial în noțiunea de sediu profesional, în sensul legii penale, ci prezintă relevanță din perspectiva sintagmei „fără drept” cuprinsă în conținutul constitutiv al infracțiunii de violare a sediului profesional (art. 225 din Codul penal).
