Este posibilă medierea conflictelor generate de discriminări făcute de diverse persoane contra altor persoane sau grupuri?
Prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.
Sunt discriminatorii, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Actul normativ care reglementează regimul juridic al discriminărilor de orice tip este Odonanța Guvernului 137/2000. În înțelesul acestei ordonanțe, eliminarea tuturor formelor de discriminare se realizează prin:
a) prevenirea oricăror fapte de discriminare, prin instituirea unor măsuri speciale, inclusiv a unor acțiuni afirmative, în vederea protecției persoanelor defavorizate care nu se bucură de egalitatea șanselor;
b) mediere prin soluționarea pe cale amiabilă a conflictelor apărute în urma săvârșirii unor acte/fapte de discriminare;
c) sancționarea comportamentului discriminatoriu (comportament ce atrage răspunderea civilă, contravențională sau penală, după caz, în condițiile legii).
Observăm că regimul juridic al discriminărilor reglementează în mod expres medierea ca formă de soluționare a conflictelor generate de acte sau fapte ce discriminează.
Având în vedere că medierea are un caracter eminamente voluntar, părțile din astfel de conflicte trebuie să fie de acord cu negocierea discutarea unei/unor soluții amiabile raportate la conflict. Este bine de știut că părțile în mediere sunt pe poziții de egalitate și de colaborare, dialogul din mediere fiind un dialog activ în care toate persoanele se implică în analiza unor soluții optime pentru fiecare. Totuși, pentru a fi inițiată o astfel de mediere trebuie ca faptele de discriminare să fie dacă nu asumate măcar recunoscute de către cel care a discriminat. La fel ca în medierea penală unde fapta penală este asumată/recunoscută de făptuitor, medierea în materia discriminării pleacă de la asumarea ori recunoașterea gestului/actului/faptului discriminator. Negarea discriminării ori ne-asumarea gestului/actului/faptului discriminator conduce la imposibilitatea inițierii ori continuării medierii.
Asumarea gestului/actului/faptului discriminator este punctul de plecare în astfel de medieri unde se va negocia o soluție echitabilă și reciproc avantajoasă pentru cel discriminate și pentru cel care a discriminat.
Medierea în România poate fi desfășurată doar de mediatori autorizați înscriși pe tabloul/registrul ținut în acest sens de Consiliul de Mediere. Exercitarea fără drept a profesiei de mediator este infracțiune. În legislația actuală sunt mai multe forme de mediere a conflictelor, în funcție de natura juridică a conflictului. Observăm că și în materie de discriminare este reglementată o altă formă de mediere.
Pe siteul Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii, ni se dă de înțeles că medierea de care facem vorbire mai sus poate fi făcută în prezenta reprezentantilor CNCD. Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii urmărește reducerea și eliminarea faptelor de discriminare si nicidecum să aplice amenzi (cncd.ro). În acest sens, dacă medierea nu se desfășoară de către un mediator autoriat și nu i se aplică procedura de mediere prevăzută de Legea 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, procedura din OG 137/2000 este de fapt o negociere/conciliere făcută de către CNCD. În acest sens negocierea/concilierea derulată de către Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii este o procedură internă diferită de procedura de judecată făcută de Consiliu pentru a constata și sancționa fapte de discriminare, diferită și de medierea practicată de mediatorii autorizați. Legea în materie de discriminare este neclară și nu stabilește criterii privind aplicabilitatea medierii ori a judecării faptelor de discriminare. Este neclar și răspunsul la întrebarea cine desfășoară medierea: CNCD sau mediatorii autorizați? Rămâne la libera apreciere a Consiliului dacă mediază sau sancționează o persoană? Pot mediatorii autorizați să desfășoare o astfel de mediere? Ce avantaje au părțile? Se vor mai aplica amenzi contravenționale pentru discriminare dacă părțile ajung la un acord?
Suntem totuși în culmea discriminării: mediatorii autorizați sunt discriminați chiar de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, pentru că deși au dreptul exclusiv de mediere a conflictelor, nu pot media conflictele de discriminare, atribut însușit (pe nedrept sau pe drept, nimeni nu știe) de CNCD.
Așadar nu se știe dacă un acord de mediere (sau un Proces Verbal de conciliere/o tranzacție) la un conflict generat de o faptă de discriminare înlătură răspunderea contravențională pentru discriminare. Din analiza textului de lege și din anunțul de pe siteul CNCD se pare că da, un astfel de acord de mediere ar conduce la neaplicarea amenzii contravenționale dar doar dacă medierea/concilierea/negocierea este făcută în prezenta reprezentantilor CNCD. Fiind o problemă destul de delicată și de importantă, considerăm că acest lucru ar fi trebui specificat în mod expres și clar în lege.
Deși medierea ar trebui să fie o etapă preliminară sancționării faptelor de discriminare, legea instituind etapa de prevenire, urmată de etapa de mediere și în final etapa de sancționare, în România medierea conflictelor de discriminare este aproape inexistentă. Poate acest lucru se datorează incoerenței și neclarității legislative. În acest context CNCD a preferat și preferă hotărârile sancționatorii mai mult decât soluțiile pacificatoare.