Avocat ILIE DORINJurisprudență. Proces de malpraxis împotriva avocatului – acțiune respinsă. Acțiune în răspundere civilă delictuală pentru prejudiciul pretins a fi suferit ca urmare a neîndeplinirii de către avocat a obligațiilor ce-i reveneau în temeiul contractului de asistență juridică.
Regimul juridic al răspunderii contractuale este special, derogator faţă de regimul de drept comun al răspunderii delictuale şi se activează ori de câte ori între părţi există o legătură contractuală (în timp ce răspunderea delictuală funcţionează în toate situaţiile în care există obligaţia legală de a repara un prejudiciu suferit de o altă persoană în afara oricărei relaţii contractuale cu victima). În acest sens, dispoziţiile art. 1.350 alin. (3) din Codul civil stipulează expres că „Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile”.
Ca atare, câtă vreme între părţi au existat raporturi juridice contractuale (respectiv, contractul de asistenţă juridică), singura formă de răspundere ce poate fi angajată în legătură cu neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin convenţie este răspunderea contractuală, neexistând un drept de opțiune al reclamantului în acest sens.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 114 din 17 ianuarie 2021
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cauzei
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, Secţia civilă la data de 7.11.2018, Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat Bucureşti – RAAPPS Bucureşti – Sucursala de Reprezentare şi Protocol Victoria Cluj (SRP Victoria), în temeiul art. 1349, art. 1357, art. 1358, art. 1359, art. 1381, art. 1385, art. 1386 Cod civil coroborate cu prevederile art. 194 şi următ. Cod procedură civilă, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Cabinet Individual de Avocat A., obligarea acestuia, la plata, către reclamantă, a sumei de 136.530 euro, echivalentul în lei în sumă de 636.516,51 lei la cursul BNR din data de 2 noiembrie 2018, sumă reprezentând contravaloarea terenului în suprafaţă de 13.653 mp, situat în comuna Apahida, teren identificat în CF nr. 56059 Sânicoara, cu număr cadastral 56059, ce se identifică cu terenul în aceeaşi suprafaţă din vechiul CF nr. 118 Sânicoara, cu numerele cadastrale 242, 243, 244, cu privire la care reclamanta a fost executată silit în dosarul execuţional nr. x/2015 al SCPEJ B., ca urmare a faptului că pârâta, în calitate de avocată a reclamantei, nu a formulat în termen contestaţie la executare împotriva executării silite pornite în dosarul execuţional mai sus amintit, precum şi datorită faptului că aceasta nu a formulat contestaţie la executare împotriva procesului-verbal din data de 3.12.2015 din dosarul execuţional nr. x/2015 al SCPEJ B., proces-verbal ce i-a fost comunicat acesteia la data de 10.12.2015, cu cheltuieli de judecată constând în taxe de timbru, onorariu expert şi orice alte cheltuieli ocazionate pe parcursul desfăşurării cauzei.
Prin cererea precizatoare formulată la data de 9.04.2019, reclamanta a arătat că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 988.477,2 lei, reprezentând contravaloarea în lei a terenului mai sus menţionat.
2. Sentinţa pronunţată de tribunal
Prin sentinţa nr. 283 din 4.06.2019, Tribunalul Cluj, Secţia civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea.
3. Decizia pronunţată de curtea de apel
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă, prin decizia nr. 275/A din 4.12.2019, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinţei tribunalului.
4. Calea de atac a recursului formulată în cauză.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta.
Invocând dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 4, 6 și 8 C.pr.civ, recurenta a invocat următoarele aspecte de nelegalitate:
Instanța de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, respectiv nu a aplicat şi nu a ţinut cont de principiul aflării adevărului, de textele legale aplicabile materiei în cauza dedusă judecății, invocând și aplicând într-un mod discreţionar dispoziții legale considerate incidente, transformându-se în apărătorul intimatului – pârât.
Hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi conţine motive străine de natura cauzei, respectiv au fost înlăturate toate probele administrate, fără niciun argument legal, nu au fost analizate înscrisurile depuse la dosar, nici temeiurile de drept şi jurisprudenţa invocată de către reclamantă.
Decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material şi anume, instanţa de apel a greşit reţinând că tribunalul trebuia să verifice dacă, în cazul admiterii contestaţiei la executare, s-ar fi evitat producerea unui prejudiciu. S-a arătat că potrivit adresei nr. 13903/2015, recurenta a cerut intimatului să formuleze contestaţie la executare împotriva executării silite în cadrul dosarului execuţional nr. x/2015 al SCPEJ B., să solicite suspendarea provizorie a executării silite şi, în baza parolei comunicate, să studieze dosarul nr. x/33/2012 al Curţii de Apel Cluj, în vederea motivării respectivelor cereri, însă intimatul-pârât nu s-a conformat acestor solicitări.
În mod greşit, a reţinut instanţa de apel că tribunalul a verificat dacă pârâtul şi-a îndeplinit obligaţiile legale în reprezentarea reclamantei şi a concluzionat în mod favorabil acestuia, în condiţiile în care acesta era obligat să facă şi el demersurile necesare la Primăria comunei Apahida, pentru a verifica dacă creditorilor din acel dosar execuţional li s-a reconstituit sau nu dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 5,64 ha, conform deciziei nr. 477/R/2015 a Tribunalului Cluj, reclamanta fiind prejudiciată cu contravaloarea acestei suprafeţe de teren.
Eronat a constatat instanţa de apel că susţinerea reclamantei – conform căreia respingerea, ca tardivă, a contestaţiei, este imputabilă intimatului – nu ar avea suport legal, în condiţiile în care nu se cunoaşte care ar fi fost soluţia dată contestaţiei, dacă aceasta ar fi respectat termenul legal.
De asemenea, tot greşit a reţinut instanţa de apel că reclamanta ar fi invocat culpa intimatului pentru momentul la care s-a transmis contestaţia la executare, în ultima zi în care se putea formula contestaţie (3.12.2015, ora 15.58, cu recepționarea înscrisului la ora 16.03). A precizat că, de fapt, intimatul avea la îndemână prevederile art. 183 alin. 1 Cod procedură civilă şi trebuia să trimită la instanţă contestaţia la executare prin scrisoare recomandată la oficiul poştal.
sau prin serviciul de curierat, în data de 3.12.2015 până seara la ora 24.00, dar nu a făcut acest lucru.
S-a arătat și că în mod eronat a reţinut instanţa de apel că intimatului nu-i revenea obligaţia de informare a reclamantei cu privire la procesul-verbal din 3.12.2015, emis în dosarul execuţional, care i-a fost comunicat intimatului la data de 10.12.2015, iar reclamantei la data de 11.12.2015, deoarece intimatului îi revenea această obligaţie în baza art. 111 din Statutul profesiei de avocat. Intimatul nu s-a prezentat în data de 3.12.2015 la terenul în cauză, nu a fost prezent la întocmirea procesului-verbal de punere în posesie a creditorilor, nu a comunicat reclamantei procesul-verbal de punere în posesie şi nici nu l-a contestat.
A susţinut recurenta, totodată, că este greşită aprecierea instanţei de apel în sensul că din starea de fapt rezultă că intimatul demara acţiuni în justiţie la solicitarea serviciului contencios din cadrul reclamantei, în condiţiile în care în contractul de asistenţă juridică încheiat de părți nu se prevede aşa ceva. Astfel, obiectul contractului îl constituia formularea de acţiuni în instanţă, asistenţă, consultanţă şi reprezentare client în perioada 1 august 2015 – 1 august 2016.
Recurenta a mai criticat hotărârea instanţei de apel pentru încălcarea dispoziţiilor Statutului profesiei de avocat, respectiv art. 109 alin. 2, art. 110, art. 111, art. 133 şi art. 134.
A concluzionat recurenta că, urmare a faptului că intimatul nu a formulat în termen contestaţie la executare împotriva executării silite, instanţa a respins contestaţia ca tardivă, iar întrucât intimatul nu a formulat contestaţie la executare împotriva procesului-verbal de punere în posesie a creditorilor din 3.12.2015, aceasta a fost prejudiciată cu contravaloarea terenului de 13.653 mp, de care a fost astfel deposedată.
Astfel, în opinia recurentei, intimatul nu a respectat obligaţiile stipulate în contractul de asistenţă juridică şi urmează a răspunde potrivit legii, în sensul celor arătate.
5. Apărările formulate în cauză
Intimatul – pârât Cabinet Individual de Avocat A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, arătând că în cauză nu se pune problema depăşirii atribuţiilor puterii judecătoreşti, instanţa de apel a avut în vedere toate probele administrate şi s-a pronunţat asupra tuturor capetelor de cerere cu care a fost învestită.
A mai arătat intimatul – pârât că atunci când între părţi există un contract din a cărui executare necorespunzătoare rezultă prejudicii, nu se poate antrena răspunderea civilă delictuală, singura cale fiind aceea a răspunderii contractuale. Pe de altă parte, în cauză nu au fost dovedite condiţiile răspunderii civile delictuale.
Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor conţinute în actul procedural, admiterea recursului şi acordarea cheltuielilor de judecată.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora potrivit următoarelor considerente: Susţinerea conform căreia instanța ar fi depăşit limitele puterii judecătoreşti – cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 4 C.pr.civ. – ignoră faptul că în reglementarea acestui caz de casare se are în vedere ipoteza în care instanța, nesocotindu-şi competenţele, intră prin soluţia adoptată sau modalitatea de exercitare a atribuţiilor jurisdicţionale, în sfera de atribuţie a altor puteri.
Or, străin acestei reglementări, recurenta invocă sub acest motiv de recurs faptul că instanța „nu ar fi dat dovadă de imparţialitate şi nu a fost preocupată de aflarea adevărului, aplicând şi invocând în mod discreţionar texte legale incidente, jurisprudența instanţelor, transformându-se astfel, în avocatul intimatului”.
În realitate, ambele instanţe de fond, tocmai în exercitarea rolului activ în aflarea adevărului (art. 22 C.pr.civ.) au fost preocupate să stabilească limitele legale ale judecăţii, pentru ca soluţia să vizeze în mod corect raportul juridic litigios, iar nu unul străin cauzei.
Toate aspectele relevate de recurentă, în legătură cu stabilirea şi identificarea textelor de lege incidente, trimiterile la jurisprudenţa instanței supreme nu sunt atribuţii care depăşesc sfera jurisdicţională a instanței ci dimpotrivă, fac parte din esenţa activităţii de spunere a dreptului (iuris dictio) pe care trebuie să o desfăşoare instanța, atunci când urmează să aplice dreptul asupra faptelor deduse judecăţii.
În speţă, exercitarea unui rol activ în aflarea adevărului – respectiv, în stabilirea obiectului învestirii şi a temeiului juridic al pretenţiilor – s-a impus cu atât mai mult cu cât reclamanta, întemeindu-şi cererea pe existenţa unui contract de asistenţă juridică încheiat cu intimatul–pârât, a susţinut că fundamentul, izvorul pretenţiilor şi deci, cauza juridică a acţiunii se află în răspunderea civilă delictuală.
Faţă de această contradicţie juridică, prima instanță a fondului, ţinând seama de dispoziţiile art. 22 alin. 2 C.pr.civ. (care stipulează obligaţia pentru judecător de a stărui prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză) a solicitat reprezentantului reclamantei să precizeze pe care din cele două tipuri ale răspunderii juridice îşi fundamentează acţiunea, răspunsul acestuia fiind că „întrucât este vorba despre neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, atunci intervine răspunderea civilă delictuală, chiar dacă între părţi este vorba despre un contract”. De aceea, analiza în continuare a instanţei a fost determinată de aceste coordonate fixate deopotrivă de elementele cererii de chemare în judecată şi de precizările exprese ale reprezentantului reclamantei.
În concluzie, se constată că prin invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 4 C.pr.civ., recurenta aduce în discuţie ipoteze străine acestei reglementări, care nu ţin de depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, ci dimpotrivă, de modalitatea în care instanța îşi exercită tocmai funcţia jurisdicţională, într-o îndeplinire – bazată pe un rol activ – a obligaţiilor ce îi revin pentru a preveni orice greşeală în aflarea adevărului.
Critica potrivit căreia decizia nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori se întemeiază pe motive străine de natura cauzei, (art. 488 alin. 1 pct.6 C.pr.civ.) „fiind înlăturate toate probele administrate, fără niciun argument legal, nefiind analizate toate înscrisurile şi nici temeiurile invocate” nu este aptă să demonstreze nelegalitatea hotărârii atacate.
Astfel, ambele instanţe de fond au reţinut în mod corect că între părţi, existând raporturi juridice contractuale (respectiv, contract de asistenţă juridică), singura formă de răspundere ce poate fi angajată în legătură cu neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin convenţie este răspunderea contractuală.
Aceasta întrucât regimul juridic al răspunderii contractuale este special, derogator faţă de regimul de drept comun al răspunderii delictuale şi se activează ori de câte ori între părţi există o legătură contractuală (în timp ce răspunderea delictuală funcţionează în toate situaţiile în care există obligaţia legală de a repara un prejudiciu suferit de o altă persoană în afara oricărei relaţii contractuale cu victima). În acest sens, dispoziţiile art. 1.350 alin. 3 C.civ. stipulează expres că „Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile”.
Or, instanţele de fond au făcut o corectă aplicare a raportului dintre cele două forme ale răspunderii juridice şi constatând pe de o parte, că între reclamantă şi pârât există o relaţie contractuală şi pe de altă parte, că reclamanta şi-a precizat temeiul juridic al acţiunii ca fiind dat de dispoziţiile art. 1.349 C.civ. – referitoare la răspunderea civilă delictuală – au concluzionat că, neexistând drept de opțiune al reclamantei în acest sens, nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală.
Acest raţionament al instanțelor în legătură cu inexistenţa dreptului de opţiune între cele două tipuri de răspundere, impus de dispoziţiile art. 1.350 alin. 3 C.civ., este determinant şi suficient în adoptarea soluţiei, constituindu-se în considerentele necesare care să fundamenteze hotărârea. De aceea, nicio analiză ulterioară nu mai putea fi făcută în legătură cu inexistenţa prejudiciului pretins (pierderea dreptului de proprietate asupra unui teren) sau inexistenţa faptelor ilicite afirmate (neexercitarea unei contestaţii la executare în termen şi respectiv, neatacarea unui proces-verbal de punere în executare). Aceasta întrucât, odată stabilite limitele învestirii, faptul că fundamentul pretenţiilor se află în răspunderea delictuală, în contextul în care între părţi există un contract valabil încheiat care, potrivit art. 1.270 C.civ., are putere de lege, instanţa nu mai avea posibilitatea de a analiza pe fond elemente ale răspunderii civile delictuale, opunându-i-se impedimentul decurgând din art. 1.350 alin. 3 C.civ., al lipsei opţiunii între cele două forme de răspundere.
În acelaşi timp, se constată însă că analiza pe care o face instanța de apel – la fel ca prima instanţă a fondului – în legătură cu elemente ale răspunderii civile delictuale este una subsidiară, după ce tranşase asupra imposibilităţii de a combina cele două forme de răspundere sau de a opta între ele.
De aceea, astfel de considerente subsidiare nu constituie o justificare a soluţiei adoptate, nu au caracter necesar şi nu intră în autoritate de lucru judecat (potrivit art. 430 alin. 2 C.pr.civ. au acest atribut doar considerentele pe care se sprijină dispozitivul).
Asemenea considerente, cum sunt în speţă cele referitoare la prejudiciu şi faptă ilicită au caracter supraabundent, nenecesar, astfel încât, deşi străine într-adevăr, de natura pricinii supuse dezbaterii, ele nu sunt apte să atragă incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 teza ultimă C.pr.civ., câtă vreme nu ele au justificat soluţia adoptată și ca atare, nu este dată ipoteza textului (ca hotărârea să cuprindă numai motive străine de natura cauzei)
Critica referitoare la aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. 1 pct. 8 C.pr.civ.) vizează modalitatea în care instanţa a evaluat asupra inexistenţei prejudiciului şi respectiv, a faptei ilicite a pârâtului (cabinet de avocat).
Chiar corecte fiind susţinerile recurentei conform cărora instanţa n-ar fi putut aprecia – altfel decât substituindu-se instanţei de executare – care ar fi fost soluţia în contestaţia la executare dacă ar fi fost promovată cu respectarea termenului procedural, ele nu demonstrează nelegalitatea deciziei atacate pentru argumentele arătate anterior, în legătură cu lipsa caracterului necesar al acestor considerente în adoptarea soluţiei.
Analiza pe fond a acestor critici ar fi fost determinantă doar în situaţia în care reclamanta ar fi învestit instanţa într-un cadru procesual adecvat, care să ţină seama de diferenţele de reglementare între cele două forme ale răspunderii juridice, de existenţa unei răspunderi civile de drept comun (cea delictuală) şi a uneia având caracter special sau derogatoriu (cea contractuală), care se activează ori de câte ori există o asemenea legătură juridică între părţi, fără posibilitatea de a o înlătura sau de a opta în favoarea altor reguli.
Nici referirile la dispozițiile Statutului profesiei de avocat, care stipulează obligațiile ce revin avocatului, în reprezentarea clientului, cu diligența unui bun profesionist, nu sunt apte să sprijine vreo critică de nelegalitate, în contextul cadrului procesual fixat. Aceasta întrucât astfel de obligații nu se pot analiza în abstract, ci raportat la contractul părților, pentru ca în funcție de clauzele fixate să se poată determina dacă au fost sau nu îndeplinite obligațiile de diligență asumate.
Altminteri, trimiterile făcute de reclamantă la dispozițiile Legii de organizare a avocaturii (art. 39 din Legea nr. 51/1995), ca și la dispozițiile statutare ale acestei profesii, nu pot impune decât concluzia afirmării unei răspunderi civile delictuale (respectarea regulilor de conduită pe care legea le impune, astfel încât să nu se aducă atingere drepturilor sau intereselor legitime ale altei persoane, în sensul art. 1.349 C.civ.), adică a dreptului comun în materie, cu nesocotirea caracterului special al răspunderii contractuale.
Ca atare, niciunul din motivele de nelegalitate invocate nu poate fi primit, conform considerentelor expuse, recursul fiind respins în consecință.
Materialul reprezintă un extras din Buletinul Casației nr 1/2021.
