Violul unei minore rome – tradiția nu exonerează de răspundere penală

Violul și agresiunea sexuală asupra unui minor. O nouă provocare a primăverii lui 2026 în cabinetul meu de avocat a fost apărarea  unei persoane vătămate cu privire la infracțiunea de agresiune sexuală petrecută în 2022, faptă ce are acum în legislație corespondent la infracțiunea de viol asupra unui minor. Este vorba de un caz mai atipic de infracțiune, mai cu seamă privind etnia dar și latura subiectivă a participanților. Este vorba de relații de familie și intime, de o căsătorie, ce fac parte din cutuma romă.

Toate persoanele implicate în dosar sunt de etnie romă. În fapt minora de 11 ani de zile, este întâi și întâi o victimă a tradiției rome. În secundum, minora este victima agresiunii sexuale săvârșite de propriul soț, cu 9 ani mai mare. Mama minorei împreună cu părinții soțului făptuitor au fost acuzați și inculpați de complicitate la agresiune sexuală (prin faptul că au înlesnit căsătoria conform tradiției), în timp ce soțul victimei minore a fost inculpat și condamnat la 3 ani de închisoare cu suspendare ca autor pentru aceeași infracțiune (în alt dosar, finalizat mult mai repede de organele judiciare și instanțe).

Pentru soț a fost un dosar, iar pentru complici – mama minorei și rudele soțului minorei – cauza s-a disjuns în fază de urmărire penală, fiind trimiși în judecată în mod distinct, în alt dosar, cel de care fac vorbire. Evident vorbim de o căsătorie între persoane rome fără documente de stare civilă și fără a fi recunoscută în vreun fel pe cale legală (nu există oricum posibilitatea ca sub 16 ani să fie încuviințate căsătorii în România).

Ca avocat al persoanei vătămate (minora avea acum 16 ani de zile) am discutat cu aceasta despre stadiul actual al situației și relației dintre ea și soțul condamnat. Am discutat pe parcursul a două termene de judecată. Victima din dosar în fapt nu era decât o victimă scriptică; în realitate nu prezenta nici un indicator și nici o valență a unei victime. Ea nu suferise nici un fel de vătămare de natura psihologică sau sexuală. A spus că încă de la 11 ani era matură și conștientă de ceea ce face (fapt dovedit și de rapoartele INML care relevau o maturitate psihică și biologică prematură a ei). Victima și-a dat mereu acordul pentru a avea relații de familie cu soțul ei. Au avut și au o viață de familie autentică și frumoasă, cuvintele aparținându-i.

Așadar, ea a locuit și  a avut relații de familie cu soțul în timpul procesului lui și în timpul acestui nou proces unde mama ei și rudele soțului erau inculpate. Viața de familie a continuat și după condamnarea soțului la pedeapsa cu suspendare, ca și cum nimic (judiciar) nu s-ar fi întâmplat. La momentul judecății mamei ei, ea avea un copil de 2 ani de zile cu soțul ei, la proces fiind însoțită de soț și copil, precum și de alte rude, inclusiv cele inculpate. Victima era fericită la instanță, un paradox ce sfida definiția și statutul persoanei minore vătămate ca urmare a unei fapte de agresiune sexuală. Era o victimă atipică.

Cum autorul din primul dosar penal – soțul victimei pe care o apăram eu – fusese deja condamnat la 3 ani cu suspendare, complicii din dosarul pendinte nu au avut decât varianta de a recunoaște faptele săvârșite. Oricum ei recunoscuseră din fază de urmărire penală faptele lor, iar faptul că așa este cutuma și tradiția romă, nu i-a exonerat de răspundere penală.

Ce m-a frapat totuși a fost poziția Ministerului Public. Mi-a rămas în amintire și tocmai acea poziție m-a făcut să redactez acest scurt material. Deși Ministerul Public știa toate detaliile speței și anume că autorul din primul dosar penal este încă soțul victimei, că au un minor, că sunt fericiți, că inculpații din prezentul dosar sunt mama victimei și rudele soțului ei, că nu există nici un conflict/litigiu  de natură morală între ei, sau între ei și victimă, între familii, deși știa aceste aspecte, procurorul de ședință a cerut pedepse cu executare în regim penitenciar pentru toți. Am rămas mirat și oarecum șocat, alături de colegii mei avocați. M-am întrebat retoric, în gând: ”la ce și cui folosea executarea pedepsei în penitenciar? Ce rost avea?”…

După procuror, conform ordinii cuvântului din procedura penală, mi-a venit rândul să expun apărările minorei, ca avocat al persoanei vătămate. Având în vedere că inculpații recunoscuseră fapta, evident că se impunea condamnarea lor. Ceea ce mă interesa era ca instanța să rețină că victima nu a suferit un prejudiciu așa cum se întâmplă în cazurile tipice de agresiune sexuală, dimpotrivă avea o viața de familie continuă încă de la începutul cercetărilor și până în prezent cu autorul, din care a rezultat și un minor pe care îl cresc împreună. Nu exista nici un prejudiciu de nici o natură adus victimei, singurul prejudiciu era adus societății prin încălcarea normei generale privind integritatea sexuală, o chestie abstractă care în concret nu interesa nicidecum victima acestui caz. Mai mult, am expus că nu era sub nici o formă în interesul minorei ca mama ei și bunica copilului ei să facă închisoare cu executare, să meargă în penitenciar, așa cum a cerut procurorul de ședință. Am cerut deci o pedeapsă orientată spre minimul prevăzut de lege, cu suspendarea executării.

Instanța a stabilit pentru toți inculpații pedepse de 2 ani și 6 luni închisoare și a dispus suspendarea executării pedepselor, sancțiunea aplicată fiind una blândă, rezonabilă și echitabilă. Pedeapsa a fost una blândă deoarece inculpații nu aveau antecedente penale. Dacă ar fi avut antecedente, chiar și cea mai mică pedeapsă ar fi putut atrage executarea în penitenciar, dacă pedeapsa rezultantă depășea pragul de 3 ani. Deși a cerut pedepse cu închisoarea la momentul dezbaterilor, Ministerul Public nu a făcut apel, hotărârea rămânând definitivă prin neapelare. Probabil și-a dat seama că exagerase la fond cu solicitarea de executare în penitenciar…

Da, fapta prezintă un caracter penal, este o faptă penală, dar contextul generat de tradiția și cutuma romă, dublat de acordul/consimțământul minorei pe toata această durată de timp, pe faptul conviețuirii continue cu autorul, cu faptul concretizării unei vieți de familie autentice cu acesta, având împreună și un minor, relevă că fapta prezintă cel mai mic pericol social existent vreodată la astfel de fapte, pericol oricum abstract, pentru că în concret acesta era inexistent. Peste toate acestea sau înainte de toate acestea , cutuma romă adânc înrădăcinată în mentalitatea participanților la fapta penală, umbrea și ea situația. Dacă nu ar fi acest context, fapta ar fi una de o gravitate imensă, iar condamnările ar fi fost cu siguranță mai mari și cu executare în regim penitenciar. Și apărările mele ar fi fost cu totul și cu totul altele.

În concluzie, fapta este un penală și legea privind protecția minorilor se aplică indiferent de cutumă și tradiții. Tradiția și cutuma nu exonerează de răspundere penală. Legislația privind integritatea sexuală a minorilor se consolidează pe zi ce trece, iar acordul sau consimțământul dat de un minor nu doar că este invalid, dar indiferent de poziția/consimțământul lui fapta acum constituie viol asupra unui minor.

Totuși aplicarea legii trebuie să se facă întotdeauna în funcție de context și de profilul participanților la procesul penal, inclusiv în funcție de poziția și prejudiciile victimei, așa cum judecătorul de caz a făcut în această situație, judecând echilibrat speța.